Arhive lunare: August 2012

Am nevoie de parerea ta

Salut,

precum ai putut vedea, am schimbat look-ul paginii si as dori sa stiu daca pentru tine acesta este mai convenabil la citit sau era cu mult mai preferabil cel de dinainte ? Este important sa imi raspunzi fiindca pentru mine conteaza foarte mult ca tu sa fii multumit/a.

cu drag Ramona

Esti dependent/a de altii sau de ceva anume?

Codependenta apare de obicei, dupa o traire intens dureroasa. Ca substrat putem spune ca ar fi fuga de realitate, frica de a da gres, de a fi ineficient intr-o situatie sau alta, de a scapa controlul. Bunaoara un copil care la un moment dat s-a imbolnavit si a fost internat in spital unde i s-au administrat injectii, a putut fi implementat subliminal cu credinta ca boala e o urmare fireasca a lipsei de vigilenta avuta in fata microbilor. ” Daca te spalai pe maini inainte de a manca sau daca iti spalai fructele etc. cu siguranta ca te-ai fi pastrat sanatos. ” – posibil sa i se fi spus in repetate randuri. E bine de observat ca de fapt frica de microbi a aparut datorita fricii de a lua injenctii, mobilul principal aceasta fiind de fapt, ancora creandu-se pe aceasta frica. De aici si pana la codependenta este un pas, aceasta persoana putand dezvolta un adevarat fanatism in ceea ce priveste curatenia. Chiar am cunoscut pe cineva care refuza cu obstinenta sa primeasca pe cineva in casa ei, de frica sa nu i se contamineze casa cu microbi, chiar si la munca curatind tot ce se putea cu spirt. Precum se poate vedea, persoana codependenta este dominata de obicei de una sau mai multe obsesii. O persoana, poate dezvolta obsesii cum ar fi: dependenta de medicamente, de alcool, de stupefiante, produse de infrumusetare, sex, tulburari de nutritie, abuzuri fizice diverse, fanatism spiritual, atac verbal ori dependenta intelectiva sau chiar de munca si multe altele. Din pacate, toate aceste obsesii conduc omul spre izolare, nefericire si frica.
In cartea Iesirea din labirint pe care ti-o recomand sa o citesti, un grup de medici inimosi, de la Clinica Minirth- Meier din SUA, iti ofera posibilitatea sa beneficiezi de tehnicile lor itegrative de consiliere, care au dat rezultate in cazul a nenumarati clienti.
” Daca…
-simti ca esti prins in capcana incercarilor necontenite de a fi pe placul altora, sfarsind totusi ziua prin a te simti vinovat
-simti ca tu si partenerul tau de viata va aflati intr-un razboi permanent pentru a detine controlul, fara a sti inca cine pierde si cine castiga
-simti ca ceva iti lipseste in viata
…atunci cu siguranta ca esti codependent. Codependentii incearca sa gaseasca fericirea in substante chimice, in bani, in munca, in mancare, in sexualitate sau in cineva care ii ajuta sa se simta mai bine.”
Iata si cateva intrebari care te ajuta sa iti dai seama daca si tu esti codependent. Inainte insa de a raspunde la aceste intrebari, este bine sa intelegi ca tu esti o fiinta minunata, care meriti sa traiesti frumos, renuntand odata pentru totdeauna la invinovatiri, judecati si verdicte false. Indiferent de ce a fost in trecut, de contat conteaza prezentul. E bine sa devii constient de ce se intampla cu tine ca sa poti sa iti schimbi credintele si valorile si nicidecum sa te invinovatesti pe tine sau pe altii. Iata si cateva intrebari care te ajuta sa identifici atitudinile sau comportamentele de codependenta. Verifica daca vreuna din afirmatiile de mai jos se potrivesc cu ceea ce se intampla in viata ta.
1- E insuportabil pentru mine sa stau singur
2- Sunt un perfectionist
3- Doar aprobarea celorlalti ma motiveaza
4- Sunt disperat cand ceilalti refuza sa ma aprobe
5- Descopar ca hotararile pe care le iau depind de ceea ce vreau ceilalti, in loc sa conteze ce vreau eu insumi
6- De multe ori sunt obsedat de nevoia de ordine desavarsita in viata mea
7- Pun munca mai presus de orice
8- Constat adesea ca ma adaptez nevoilor tovarasului meu de viata, mai degraba decat sa-i impartasesc ceea ce simt
9- Adesea mananc prea mult
10- Sunt insesibil in a simti mania, fiindu-mi indiferent de ce se intampla cu mine
11- Ma intreb tot timpul ce cred ceilalti despre mine
12- Imi ascund sentimentele pentru ca ceilalti sa nu-si dea seama ce gandesc cu adevarat
13- Mi-e teama ca ceilalti ar fugi de mine, daca m-ar cunoaste cu adevarat
14- Incerc tot timpul sa fiu in garda in relatiile mele
15- Incerc sa-mi depasesc indoiala de sine consumand alcool sau droguri
16- Imi este greu sa spun ” NU ” cand sunt rugat sa fac un serviciu sau sa fac parte dintr-un comitet
17- Cand incep sa fiu trist sau furios, merg la cumparaturi, lucrez mai mult, fac curat sau mananc in exces
18- Imi spun ca e gresit sa ma simt ranit atunci cand ceilalti ma dezamagesc
19- Simt nevoia sa ii controlez pe cei din jur
20- Trebuie ca toti cei din jur sa ma placa si sa ma aprobe pentru ca sa ma simt bine si sa am incredere in mine insumi
21- Am nevoie de persoane puternice in jurul meu, care sa ma sustina fara sa-mi ceara ceva in schimb
Daca ai incercuit doua sau mai multe dintre afirmatiile scrise mai sus, inseamna ca ai probleme de codependenta. Daca te uiti mai atent, aceasta codependenta merge in doua directii si anume:
-cea in care persoana codependenta cedeaza, considerand ca fericirea celorlalti conteaza mai mult decat propria fericire, renuntand astfel sistematic la binele propriu
-cea in care persoana este atat de individualista incat crede ca ceilalti se afla aici ca sa il serveasca in mod sistematic, creand in acest sens diverse scenarii bazate pe impuneri
Indiferent despre ce categorie este vorba, important e sa se inteleaga ca de fapt tot ceea ce se intampla, e un joc de schimb de energii care au ca baza emotiile si tocmai de aceea primul pas care e bine sa fie facut e sa se vindece emotiile iar pentru asta ideal este sa se apeleze la un specialist, ca mai apoi sa se poata schimba credintele limitative care au declansat acest joc emotional. Daca te afli intr-un atare joc, intelege ca e imposibil sa iti cladeasti fericirea atata timp cat tu depinzi de factori externi. Important e ca in timp ce iti constientizezi obsesiile sau codependenta de altii, sa incepi sa iti recunosti aceste stari vorbind despre ele fara frica, dandu-ti seama ca totul a fost doar un joc din care oricand tu poti iesi prin deschidere corecta fata de tine si de ceilalti, cerandu-ti si tu propria ta fericire acolo unde este cazul, sau respectand si binele celorlati atunci cand tu ti-ai vizat doar propriul tau bine. E bine sa se inteleaga ca fericirea poate sa exista doar intre doua persoane egale, unde fiecare protagonist se respecta pe el insusi si isi respecta semenul de asemeni. Ideal ca pe parcursul acestei schimbari sa ai alaturi de tine persoane de sprijin sau daca acestea iti lipsesc, sa te indrepti spre un atelier de dezvoltare personala unde vei gasi alte persoane care sunt dornice de schimbare, putand sa va sustineti cu mult mai usor unii pe altii. Daca iti lipsesc resursele, cauta chiar in orasul in care locuiesti un numar de persoane dornice de schimbare, cu care sa conveniti sa va intalniti cel putin de doua ori pe luna, fiind de acord sa va sustineti pe tot parcursul drumului. Cu cat va veti sprijini mai mult, cu atat mai usor va va fi sa va identificati si sa va eliberati de acele comportamente limitative care v-au blocat pana acum fericirea. E bine de stiut, ca in timp ce veti face asta, veti putea simti cand emotii de bucurie si stare de usurare resimtita indeosebi in partea superioara a spatelui si zona stomacului, cand stari de manie atunci cand veti descoperi ce blocaje stupide v-ati creat, blocaje care v-au varat in relatii adesea dureroase si fara rost. In acest caz, ideal este sa va iertati, sa renuntati in a va mai judeca in vreun fel anume, sau a-i judeca pe ceilalti. Cu cat veti renunta mai repede la judecati gresite, cu atat mai rapid va veti apropia de adevarata iubire de sine si de ceilalti. Acest drum este propriul vostru drum, este propria voastra munca, este propria voastra descoperire, care cu siguranta ca va viza fericirea voastra proprie fara insa a fi sigur ca ea va viza si fericirea celorlalti. Fiecare dintre noi ne aflam aici ca sa ne descoperim pe noi insine, sa ne aducem in acea stare interioara in care sa ne simtim bine atat cu noi insine cat si cu ceilalti. Dependenta creeaza nefericirea fiindca dorim ca cei de langa noi sa ne ofere ceva ce noi consideram ca ne lipseste. In momentul in care fiecare isi descopera propriul drum oferindu-si singur bucuria interioara, cerintele dispar. Degeaba incercam noi sa ii obigam pe ceilalti sa se comporte cum noi dorim. E imposibil sa fortezi pe cineva sa mearga pe un alt drum decat drumul lui propriu. Ideal este sa ne acceptam unii pe altii atat de mult, incat sa ne oferim libertate totala in a ne urma fiecare dintre noi exact acel drum care ni se potriveste. Poate ca sufletul cuiva doreste sa experimenteze organizare, astfel ca i se potrivesc experiente care il ajuta sa devina mai organizat. Poate ca altul doreste sa experimenteze frumosul astfel ca alege un drum care sa il ajute sa experimenteze culoarea, tonalitatea sau orice altceva tine de frumos. Poate ca altul doreste sa se dezvolte in compasiune si atunci alege un drum care sa il idrepte spre dezvoltarea umanului. In mod normal doua persoane ar trebui sa se uneasca si sa se sprijine unul pe celalalt in a-si putea urma propriul drum fara frica sau resentimente. Obsesiile si dependenta apar tocmai fiindca e greu sa se inteleaga acest aspect. Daca de exemplu o persoana care doreste sa se dezvolte ca un bun organizator se uneste cu o persoana care doreste sa se dezvolte pe latura umanului, organizatorul il poate pe cel de al doilea stopa sa fie altruist, de frica ca astfel isi va ciunti bunastarea si multe altele. In aceast caz, atat unul cat si celalalt vor fi profund nefericiti fiindca sufletul unuia doreste una, iar al celuilalt doreste altceva. In mod normal, cel ce a venit sa experimenteze organizarea ar trebui sa scape de frica, putand sa devina activ intr-o munca comuna, in care sa fie implicati si cei de care se ocupa cel ce a venit sa experimenteze compasiunea, in a asa fel incat sa conlucreze cu totii pentru un bine comun. Sigur ca exemplele sunt multe, experimentele personale fiind cu mult mai complexe, putand viza mai multe dimensiuni ale fiintei. Important e ca fiecare sa isi descopere tendintele si fatetele acelor experimente spre care propriul suflet se indreapta. Doar dupa ce se va face aceasta descoperire, se poate crea ordine interioara cu adevarat.

Continuă citirea →

Sfantul Serafim de Sarov si Filmul-Talpa Maici domnului si Minunile din Lavra-Pociaev din Ucraina

La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.

În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul „s-a mutat în ceruri”, în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903.

De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos

„Fericită eşti tu, femeie văduvă” i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un „nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, „fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă.”

Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.

La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc.

La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: „Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici.” La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.

În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte  Sfânta Împărtăşanie.

Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu

La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: „Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate.”

După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă „înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.

După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: „Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale.”

A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit

„Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit „Muntele Athos”. Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. „Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.”

Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. „Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.”„Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu.”

Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre.

Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.

Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.

Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: „Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească.” Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. „Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă.” i-a răspuns liniştit Părintele Serafim.

Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieşte-mă” .

Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. „Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”

A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni

La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi.

La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.

El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!”

Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii.

Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: „De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(…) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută.”

Şi încă o relatare: „Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie.” După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna.

Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase

Continuă citirea →

%d blogeri au apreciat asta: