Initierea prin care era desemnat sa treaca, un preot in Egiptul antic

“Preludiul initierii

Locul initierii se afla peste lac, spre Amenti din Vest..Fusese construit cu mult inaintea vremurilor noastre. Arata ca o piramida, desi laturile nu erau netede, fiind construite in trei trepte mari, avand ca simbol corpul, sufletul si spiritul. Cand adapostea un om care isi dovedea flacara spiritului departe de Pamant, in varful constructiei se aprindea o flacara de veghe. De la lac, un canal de piatra conducea pana la intrare. De aici, un tunel strapungea pana in camera initierii, care avea forma unui sarcofag, cu capac ascutit. Tunelul se inchidea cu trei porti mari de piatra, asa incat era astupat ca un mormant; pentru ca era ca si cum initiatul moare si renaste in intelepciune. Erau multi care dadeau gres, nefacand fata initierii, acest simbol al mormantului devenind o realitate pentru ei.

Cel care parcurge initierea traverseaza lacul intr-o barca poleita, simbolozand Barca Mortii, urmat de o procesiune de barci, ca la funeraliile unui Faraon. Daca intiatul reuseste sa treaca cu bine probele si revine, cu aripile dovedite, atunci procesiunea de intoarcere este la fel ca a unui mare razboinic dupa victorie. Aceasta traversare victorioasa a apelor este Simbolul Celui cu Aripi traversand Apele Uitarii.

Ultimele sapte zile inaintea initierii mama a stat cu mine, in temple in camera mea; mi-am petrecut timpul cu ea in odihna si conversatii usoare. Noaptea aveam un somn profund, de refacere, pentru ca Ney – sey – ra, cu intelepciunea sa, ma ajuta sa fiintez fara amintiri, ca sa pot fi pregatita pentru marea incercare. La culcare si la sculare, un vindecator ma umplea cu viata lui Ptah, pentru ca trupul meu sa fie suficient incarcat cu energie, timp de patru zile si patru nopti, cat il voi parasi.

In ultima zi, am dormit pana la pranz. Apoi mama m-a imbracat in roba alba de preoteasa; mi-a pus la mijloc cureaua de aur a initiatului, iar pe deget mi-a pus o amuleta cu semnele preotilor din Ambis. Cand ma voi intoarce, toate acestea vor fi mostenirea mea sau imi vor imbraca trupul pentru inmormantare; pentru ca, daca muream, urma sa fiu inmormantata cu onorurile unui luptator doborat in lupta. Fata mi-a fost vopsita cu aur, ca o masca mortuara; si eram incaltata cu sandalele de aur ale celei care poate pasi pe Calea Spre Zei.

Cand totul a fost gata, mama m-a sarutat pe frunte si mi-a spus ca asteapta sa ma intampine la intoarcere victorioasa. Apoi m-am culcat pe un catafalc, cu laturile in forma a doi sacali a lui Ambis. Acesta era condus de patru preoti printre siruri lungi de oameni. Vazusem pe altii parcurgand acest drum si imi imaginam acum cu arata totul, desi stateam cu ochii inchisi. Soarele batea drept in pleoapele mele inchise, trebuind sa ma abtin sa clipesc: altfel cum ar fi crezut, cei care ma priveau ca sunt o Oglinda a Zeilor, daca trupul ar fi aratat nesupunere?

Cand am ajuns la lac, catafalcul a fost pus pe Barca Mortii, care avea la prova capul lui Ambis, iar la pupa se afla o Maimuta a lui Toth, aurita, care tinea carma. Am auzit scartaitul vaselor si am inteles ca barca conducatoare a pornit.

Ma gandeam la tot ce imi spusese Ney – sey – ra despre cele prin care aveam sa trec in curand. Trebuie sa ma duc la locurile unde se aflau Locuitorii Inaltimilor. Trebuia sa parcurg Cavernele Subterane, singura. Trebuia sa dau sfaturi intelepte celor nestiutori si sa-i fac sa asculte. Trebuia sa lupt cu o fiinta puternica, pe drumul din stanga si nu ca una din cadrul unui grup mai mare, ci singura. Trebuia sa parcurg marile cazne in timpul carora voi vedea temerile mele cele mai vechi, in forma lor cea mai ingrozitoare; si trebuia sa le combat, nu cu intelepciunea pe care o am dincolo de Pamant, ci incatusata in limitarile pamantesti. Aceste obstacole care imi vor bara drumul nu vor fi creatiile altei vointe, pentru ca este vorba despre vointa mea pe Pamant care trebuie temperata inainte sa port numele de preot. Si, daca la intoarcere pot reda tot ce am vazut, atunci voi deveni Preot a lui Ambis.

Ra isi trimitea razele lungi, cand sunetul vaslelor a incetat si eu am intrat pe ultimul drum de apa. Dupa ce catafalcul a fost ridicat de pe barca, am auzit ecolul pasilor preotilor in tunel si am simtit raceala pietrei in jurul meu.

Cand catafalcul a fost asezat m-a coplesit toata vechea teroare a primei nopti singura in sanctuar, dar de mii de ori mai puternica. Curajul meu a palpait ca o lampa in vant. Vroiam sa strig ca nu pot face fata pericolelor prin care trebuie sa trec. Totusi, uneori mandria este scutul nostru cel mai puternic si ea m-a salvat, evitand astfel sa il tradez pe Ney – Sey – Ra.

Apoi, am auzit fosnetul robelor preotilor care plecau, lasandu-ma singura, atat de cumplit de singura. Una cate una, usile din piatra au fost coborate, inchizandu-ma in acest mormant in care rasuna ecoul inchiderii usilor masive; era ca si cum m-as fi aflat intr-un gand imens.

Invaluita in aceasta liniste vie stiam ca acum trebuie sa fiu ca un mort: corpul nemaifiind un refugiu prietenos in care sa ma pot retrage cand Puterile Raului sunt prea mari ca sa le infrunt. O sa mi se mai supuna cu blandete si placere acest trup, sau o sa ma tina captiva in ciua dorintei mele? O sa ajung ca Hekket, care a dat gres, dar nu a murit si care acum sta in curtea templului, fara vedere si cu buzele umede, atarnand fara viata?

Teama statea langa mine, in intuneric. Am indepartat-o prin vointa mea si mi s-a parut ca aud zornaitul subtire al oaselor ei…

Trebuie sa ma gandesc la lucruri placute, ca sa fiu linistita.

O sa ma gandesc la focul de la bucuatarie, cu fumul ridicandu-se incet, in amurg; intr-o dimineata linistita, pana cand o sa pot auzi fasaitul aripilor in linistea adanca.

O sa ma gandesc la flori, deschizandu-si petalele pentru o zi noua.

O sa ma gandesc la copii, respirand usor langa mamele lor, in somn linistit.[…]

O sa-mi amintesc intelepciunea lui Ney – Sey – Ra, profesorul meu si cuvintele lui vor fi pentru mine ceea ce sunt stelele pentru un calator care traverseaza desertul, orientandu-se cu ajutorul lor.

Torturatii

Apoi am ajuns in Cavernele Subterane.

Aici totul este cenusiu; nici o lumina nu straluceste in acest loc, unde oamenii ispasesc crime, prea grave ca sa poata fi iertate pe Pamant.De multe ori li s-a aratat, atunci cand au cules fructele amare ca si semintele pe care le-au sadit, ca purtarile lor sunt impotriva legilor Zeilor. Dar ei nu au inteles; si acum sunt incatusati in lanturile pe care singuri si le-au ales, suferind cu toata intensitatea si dintr-o data ceea ce au facut altora pe Pamant.

Intai m-am dus la locul torturilor. Aici, oamenii sunt legati pe spitele unor roti mari, de maini si de picioare, cu franghii, si impinsi intr-un cerc al durerii. Cei care ii intind, in aceasta agonie, sunt douazeci de semeni. Cand cel torturat atinge limita maxima a durerii, trebuie sa se alature celor care il vor lega pe roata pe urmatorul.

Toti stiu ca sunt morti si poarta pe ei acea imagine a mortii pe care o au in minte; unii sunt ca niste schelete, altii au bucati de carne putrezita care le atarna de oase, altii sunt ca niste cadaver umflate la soare.

Nu se aud gemete sau strigate de durere, numai scartaitul infundat al funiilor si trosnetele ascutite ale membrelor smulse din articulatii.

Era acolo o femeie care atinsese limita experientelor pe care trebuia sa o parcurga, ca sa se elibereze de raul cel vechi. Fusese conducatoarea unui trib de razboinici –femei, carora li se alaturase pentru ca o parasise iubitul. Ca sa se razbune pe semenii ei barbati, cand lua un prizonier in lupta sau captura un pastor care pazea turma, ii lega mainile de un stejar si picioarele de un bivol, apoi batea bivolul cu manunchi de ciulini pana cand acesta innebunit de durere rupea lantul viu.

Cand am luat-o de mana, am simtit oasele lungi moarte; si scotand-o din acest infern, am vazut-o tanara si frumoasa, cum fusese cu doua mii de ani in urma. Acum va dormi, pana se va renaste din nou, pentru a fi un om plin de compasiune fata de toti cei suferinzi.

Apoi m-am dus la un fost preot al Raului din tara numita Peru. In templul lui intunecat, locul sacrificiilor, in varful unui turn in forma de con, a scos inimile a mii de sclavi, despicandu-le pieptul cu un cutit ascutit, simtind pulsul sangelui in mainile sale.

Acum este intins, complect dezbracat, legat de propriul altar, urmarind o silueta, care arata exact ca el. Apoi simte cutitul insemnand pielea ca o linie subtire, rosie; taietura se adanceste si apoi simte degete cu unghii ascutite cautandu-i inima. De o mie de ori, apoi de inca o mie de ori simte acelasi lucru, facut de cineva despre care se stie ca este ceea ce fusese el candva. Si totusi, crede ca este un geaman sinistru si nu stie ca vede doar o imagine a lui insusi, si ca ceea ce il tortureaza este propria lui cruzime.

Apoi am vazut un fel de conducator sl unui mare trib, care traia intr-o zona de mlastini. Oamenii care se aflau in puterea lui se temeau de el foarte tare, pentru ca cei care il suparau erau pedepsiti la moarte in apa. Erau dusi in apa putin adanca de la marginea mlastinii, cu bolovani mari deasupra. Li se puneau in gura doua tije de trestie, goale la interior, de grosimea unui deget, prin care puteau sa respire. In fiecare zi gura era micsorata cu lut, astfel ca se chinuiau tot mai tare ca sa aline chinul plamanilor; unii traiau trei zile si patru nopti pana sa moara. Cand conducatorul tribului a murit, trupul lui a fost asezat intr-un sicriu de piatra. Dar, inainte sa il inmormanteze, oamenii care il urasera atata timp, s-au revoltat: si nu au dus sicriul la locul de inmormantare, ci acolo unde fusesera torturati atatia. L-au bagat in apa noroioasa si i-au pus in gura doua trestii. Si credeau ca este doar o papusa goala pe care ei se razbuna.

Dar, desi mort, spiritual sau era inca captiv in trup; si se zbatea pentru aer, desi trupul se afla demult in malul de pe fundul mlastinii.

M-am dus la el si l-am scos din apa. I-am spus ca a sosit timpul sa se nasca din nou pe Pamant si ca va deveni pescar, foarte intelept in toate problemele marii. El, care a omorat atatia oameni in apa, va invata sa ii hraneasca pe altii cu pestele ei.

Apoi m-am dus la cineva din Poporul Dragon, care incercase sa afle limitele durerii si se delectase, jucandu-se cu cruzime, cu trupurile vii ale altor oameni.

Intai i-a fost smuls fiecare dinte din gingii. Apoi unghiile, iar degetele insangerate au fost frecate cu lana aspra. Apoi, parul, smuls fir cu fir. Apoi, i s-au taiat unul cate unul, degetele de la mana, dupa care aceasta a fost inmuiata in grasime incinsa, pentru a opri sangele. Genele au fost smulse fir cu fir, pentru ca toate aceste orori sa se petreaca sub privirile lui. Apoi corpul i-a fost mancat de sobolani flamazi; si, pe masura ce sobolanii se ingrasau cu carnea lui, incepeau sa semene cu cei pe care el ii jupuise de vii, candva.

Apoi am vazut un om care ii arsese pe altii si facuse astfel ca focul sa devina un dusman al omului. Acum, focul il parasise si era el singur intr-un tinut ingehtat. Complect dezbracat, umbla pe gheturi, care il taiau la picioare ca niste cutite. Frigul il strangea cu mana de fier. Vedea focuri de tabara si alerga spre ele, avid de caldura; dar, cand ajungea, totul se transforma in turturi.

Va ramane aici, pana cand va invata sa nu mai foloseasca niciodata gresit focul, de care omul trebuie sa se bucure ca de un prieten: pentru ca acesta este primul dar, pe care nu il impartim cu animalele, pe care Pamantul l-a dat oamenilor.

Apoi am ajuns in locul unde erau animalele zvarcolindu-se in dureri. Bivoli cu rani, caini flamanzi, unii cu coastele zdrobite de lovituri puternice; o maimuta cu o laba taiata; si o pasare fara aripi.

Privind, mi-am dat seama ca erau fiinte umane in spatele acestor ochi, prizonieri in asemanarea cu cei care ar fi trebuit sa le fie ca niste frati mai mici, dar care le-au fost sclavi.

Vocile raului

Apoi m-am dus in locul unde, cei ale caror limbi fusesera arme otravite, sufereau acum de durerea veninului pe care l-au improscat in altii. Printre ei nu se aflau cei ce vorbisera prostii, fara judecata, ci numai cei la care cruzimea avea ecou in inima.

Intai am vazut un barbat care era culcat pe burta: era lovit peste talpi cu franghii subtiri, taioase, cu o frecventa mai mare decat a copitelor unei capre negre in fuga. Furase o perla perfecta si, ca sa-si ascunda fapta, l-a acuzat pe servitorul lui de furt. Servitorul a fost batut pana cand a murit.

Apoi am vazut o femeie care fusese una dintre nevestele mai putin importante ale unui rege din est. Sotia regelui fusese o femeie cu inima si trup pure; din gelozie fata de sotia regelui, aceasta concubina marunta picurase ura in inima regelui, spunandu-i ca atunci cand el este plecat din palat, sotia se deda placerilor cu orice barbat pe care il placea, chiar daca era dintr-o casta inferioara. Regina era prea mandra ca sa se apare si, pentru ca regale credea aceste lucruri rele despre ea, nu isi mai dorea altceva, decat ca el sa o condamne la moarte. Regele era orbit de gelozie si a scos-o din corp, nu cu un pumnal sau cu otrava, ci prin viol. Iar concubinei i-a dat cincizeci de saci cu monede de aur.

Acum, concubine este culcata, cu mainile si picioarele departate, legate cu bare de lemn. Langa corpul ei se afla un vas mare, in care cad, rand pe rand, monedele de aur cu care ea se delectase, jucandu-le intre degete; de fiecare data cand aude zgomotul unei monede cazand in vas, suporta din nou violul nesfarsit; al unui asiatic dintr-o casta inferioara; un lepros plin de rani putrede, un scalv, cu membranele mancate adanc de lanturi.

Apoi am vazut o femeie, a carei prezenta intr-o casa tulbura intotdeauna linistea celor care imparteau caminul cu ea, pana cand odihna lor devenea chinuita ca de piscaturile insectelor.

Acum este asaltata de ganganii, care o ciupesc de maini, pana cand acestea devin ca laba gastei, ochii sunt foarte ingusti intre pleoapele tumefiate, limba este umflata intre buzele crapate, si are o barba de muste.

Dupa aceea am vazut un barbat care, cand intalnea oameni cu probleme, in loc sa le spuna cuvinte care sa fie ca un balsam pe ranile lor, le spunea ca nu merita intelegerea lui, pentru ca suferintele sunt numai din vina proprie. Acum, acest om care nu i-a consolat pe altii, se afla intr-un desert fara pic de umbra si soarele il arde pana cand pielea lui crapa, ca pamantul inaintea reversarilor raului. Vede palmieri care inconjoara un izvor de apa rece si, la umbra, un om cu doua vase de lut. Stie ca intr-unul se afla un balsam; se duce la acest strain asezat la umbra si il roaga sa ii unga ranile. Dar ranile lui sunt unse din continutul celui de-al doilea vas, in care se afla sare care se prelinge pe pielea lui ca o limba de foc. Apoi barbatul este trimis sa umble din nou in plin soare, ca sa invete ca, desi este adevarat ca un om pierdut in desert nu ar fi patit asa ceva daca statea acasa, totusi, daca un semen de-al sau si el calator il lasa sa hoinareasca fara orientare, la randul lui va cauta ajutor si nu va gasi.

Apoi i-am vazut pe cei care isi batusera joc de copii sau de altii care nu puteau raspunde la sagetile lor verbale. Ei stau dezbracati in piata si nu pot sa-si controleze mainile si picioarele care fac miscari prostesti, isi murdaresc propriul corp, iar trecatorii isi bat joc de ei.[…]

Am vazut si locul unde trebuie sa ajunga toti cei care si-au tradat un prieten. Acesta este unul dintre cele mai mari pacate pentru ca cel care tradeaza un prieten, tradeaza Fratia. Acesta va face toata calatoria fara un prieten, singurul insotitor va fi teama. El va calatori prin tinututi aride, pe un drum fara de sfarsit, intre stanci intunecate si pustiuri uscate, aride, deasupra lui va pluti ceata si nu vor straluci soarele si stelele. In urma lor se va furisa o silueta scarboasa, intruchiparea celor mai secrete spaime ale lor; desi se vor chinui sa se grabeasca, sa treaca mai repede prin aceste locuri, picioarele li se vor infunda in noroi lipicios.

Vor ramane in acest loc pana cand cineva, de a carui tovarasie nu sunt demni, din compasiune, va veni sa ii scoata, ca sa se alature din nou fratiei oamenilor.

Falsul preot

Apoi m-am dus la un om care fusese preot a lui Ambis, intr-un mic temple din Atlantida. Era singurul din acest templu care avea capacitatea de a visa adevarat si acolo Lumina ar fi trebuit sa straluceasca.; dar el nu si-a educat vointa si a pierdut memoria din somn; pentru ca devenise o oglinda mata, care nu mai reflecta lumina. Era prea lenes ca sa lupte sa-si recapete puterea pierduta, dar era si prea orgolios ca sa recunoasca ratarea. Asa incat reda neadevaruri, care erau doar valuri ale gandurilor lui pamantesti. Cand a sosit timpul ca Profetiile Marelui Dezastru sa fie auzite de toti preotii adevarati, cei care au venit la templul lui nu le-au primit si impreuna cu falsul lor preot au pornit sub ape.

Mai mult de doua mii de ani a stat singur intr-un templu in care rasunau numai pasii lui solitari. Aici se afla statuile unor zei ale caror fete el nu le cunoaste. Se roaga la ele, desi stie ca urechile lor sunt surde si inimile lor sunt de piatra, pentru ca nu poate ajunge la alti zei. Si se roaga ca in acest taram pustiu sa mai fi ramas macar un om, care sa vina la el; crede ca tot pamantul a fost distrus din cauza pacatelor lui.

Deseori sta la poarta templului privind spre o campie pustie. Uneori vede un copil drag alergand spre el si crede ca rugaciunile lui au fost ascultate; dar cand il atinge, este ca si cum ar avea mainile de foc, deoarece copilul se zbarceste sub ochii lui si in maini ramane cu o bucata de lemn calcinat. Uneori vede pe campie, in departare, ca incep sa creasca flori; dar cand alearga spre ele, acestea se transforma intr-un recif de corali, care ii ranesc picioarele.

Cand m-am dus la el, statea in fata mea si nu indraznea sa ma atinga ca sa nu ma transform in cenusa. I-am pus mainile pe umeri si chipul intunecat a radiat de fericire. I-am spus: “ Timpul tau a sosit. O sa te intorci pe Pamant sa-ti educi memoria si o sa-ti trebuiasca cinci vieti ca sa atingi perfectiunea pe care ar fi trebuit sa o ai candva. Dar marea ta singuratate a luat sfarsit. Peste cinci luni o sa te nasti si o sa simti caldura bratelor mamei tale. O sa ai trei frati. Cand o sa ai sapte ani, o sa vina un preot clarvazator in casa ta si o sa-ti spuna ca la douazeci de ani trebuie sa mergi la templu, pentru pregatire. Va sosi timpul cand vei aduce intelepciune celor de pe Pamant; vei exprima cunostintele tale cu asemenea vorbe, incat vei fi cunoscut ca preotul cu limba de argint. “

Comoara pe pamant

Am ajuns la locul unde se aflau cei care isi divinizau posesiunile pe Pamant.

Am vazut un om care fusese proprietarul unei vii intise. Dragostea pentru plante poate aduce pace in inima; dar acestui om i-a acaparat mintea si i-a cuprins spiritul.

Acum este tinut prizonier in casa, de via pe care a iubit-o atat de mult. Planta i-a infasurat peretii, ferestrele si usile si s-a intins pe podea. Frunzele mari au oprit lumina, pana cand aerul din camera a devenit ca o apa intunecata, cu greutatea intregii mari. In aceasta crestere salbatica se intinde via spre el, ca lipitorile intr-o jungle. Omul incearca sa tipe, dar este mut ca un peste. Crede ca, in curand, planta il va cuprinde cu degetele verzi si oarbe, incatusandu-l, asa cum iubirea pentru vie ii incatuseaza lui inima.

Nu avusese pe pamant alti dusmani, decat insectele care ii atacau podgoria si nu vedea cerul decat ca un fundal pentru modelul frunzelor sale. Pentru el, viata fusese cresterea lastarilor tineri, iar moartea, uscarea tulpinilor. Ordonase ca, atunci cand va muri, sa fie inmormantat sub marea vita, care crestea pe zidurile casei, astfel incat trupul lui sa fie hrana pentru puterea plantei. Vita era pentru el tata si mama, copii si zei, se rugase ca via lui sa creasca cum nu mai crescuse o alta, in istoria Pamantului.

Si cand a murit, Zeii au raspuns rugaciunilor.

Dupa aceea, am vazut un om care isi umpluse casa de comori. Fusese gelos pentru placerea altor oameni, totusi, invita oameni, ca acestia sa il invidieze pentru ceea ce are el. […] Se plimba prin casa si atingea lemnul pretios al mobilelor, mangaia figurile de fildes, de parca ar fi fost capul cainelui preferat; daca degetele lui gaseau un fir de praf pe o masa, ordona ca servitorii sa fie batuti. Nu putea sa vada stelele, pentru ca ochii lui erau plini numai de frumusetea frescelor de pe pereti; nu putea sa vada frumusetea unui copac; pentru el, un lucru era frumos doar daca ii apartinea. Facuse din casa lui un templu in care el domnea singur, iar din posesiunile lui, un singur zeu.

Cand a murit, spiritul lui nu a putut sa calatoreasca dincolo de peretii casei, iar lucrurile care i-au umplut inima l-au facut acum sclav. Vede o statueta de fildes care incepe sa se distruga, si numai cand o ia in mainile lui se reintregeste; cariile incep sa atace mobila, si numai daca el o lustruieste cu o carpa moale nu se deterioreaza. Alearga incolo si incoace, prin toate camerele casei, incercand sa impiedice distrugerea bunurilor sale. Ii este sete, iar amforele cu vin sunt uscate. Flamanzeste, dar farfuriile de aur sunt goale. Tanjeste dupa somn, dar nu indrazneste sa se odihneasca, de teama ca toate lucrurile lui dragi sa nu se distruga pana dimineata.

Cand m-am dus sa il eliberez, incerca sa stearga praful care se depusese pe podeaua camerei preferate. Praful se ridica in jurul lui ca un nor inecacios si numai in locul unde se afla el lemnul lustruit stralucea in norul gri. Cum ma indreptam spre el, praful se aseza in urma mea, ca spuna valurilor pe o plaja, iar inaintea mea se deschidea o carare ca podul lumii pe mare. Si i-am spus:

Ti-ai construit pe Pamant un mormant, nu pentru corp, ci pentru spirit: si spiritual tau a trait in el. A sosit timpul pentru tine sa te eliberezi.

L-am luat de mana si l-am scos din aceasta inchisoare  pe care o facuse singur si i-am aratat in ce parte a Pamantului se va renaste: o tara, ale carei stanci albe ridicate din mare ii dadeau numele de Insula Alba. I-am spus ca aici vor fi putine lucruri care sa il distraga de la realitate sau care sa-i aminteasca ceea ce iubise prea mult inainte. Inima lui era insetata de intelepciune dar, desi era constient de aceasta sete, credea ca este o sete a corpului. De aceea, ca sa si-o domoleasca, i-am dat apa intr-o cupa pamanteasca. Dupa ce si-a potolit setea a spart cupa ca nu cumva sa o indrageasca.

Cei demni de mila

Am ajuns intr-un loc unde se aflau cei care, pe Pamant, nu recunosc zeii adevarati, ci cred intr-o figura oarba a nedreptatii pe care o numesc Soarta; si care nu se conduc in aceasta viata dupa vointa lor, ci sunt purtati de fraiele propriei imaginatii.

Printre ei sunt cei care se tem de foamete desi hambarele sunt pline iar corpurile sunt satule, aici ei arata ca niste schelete infometate iar in jurul lor sunt amfore pentru cereal goale; chiar si vasele pentru apa sunt sparte.

Aici se afla si cei ipohondri care, desi au doar o mica febra, trec prin chinurile tuturor bolilor pe care le-au vazut, sau despre care au auzit si noptile asuda intr-o agonie care este propria lor creatie.

Se gasesc, in acelasi loc, si oameni care, desi in tara lor este pace, se tem de moarte si de razboi, si, desi corpurile lor sunt in deplina siguranta in casa, dormind in paturile comode, in fiecare noapte carnea lor este strapunsa de sageti iar testele sunt zdrobite de buzduganele dusmanilor.

Tot aici se afla si cei care pe Pamant au campii irrigate, cu grau bogat si vaci al caror lapte tasneste din ugerele pline si totusi, ei isi freaca mainile intr-un gest de disperare, ca si cum ar pasi pe campiile aride si ar privi vitele bolnave murind in grajduri.

M-am dus la toti acesti oameni si le-am spus ca sunt prea cruzi cu ei insisi, precum un scrib care isi taie mana dreapta, sau un gradinar care a distrus cele mai valoroase plante ale sale; le-am explicat ca, din cauza propriei frici, au creat realitati ce ii inspaimanta iar compasiunea inteleapta a Zeilor nu poate ajunge la ei din cauza barierelor construite chiar de ei insisi.

Erau putini cei care ma ascultau. Am vorbit cu un barbar care, ani de zile, noapte de noapte, a trait moartea. Era soldat in fortareata de la Ma – Kish si participa la o expeditie in padurile adanci din sud. Stiam ca tabara lor fusese incercuita de pigmei. I-am spus sa se intoarca pe Pamant si sa-si conduca grupa de douazeci de oameni printr-un defileu ingust, de-a lungul raului avand astfel sansa sa scape din incercuire.

-O sa ai curajul pentru ca te-am rugat si nu o sa mai vizitezi acest taram al umbrelor, o sa faci parte dintre cei curajosi.

Privirea lui plina de teama s-a limpezit; s-a intors in corpul lui, increzator. Stiam ca inainte ca soarele sa rasara din nou in Kam, acestui barbat ii va sosi timpul sa se intoarca din exil si ca murind nu va mai suferi mii de morti; va fi mai bine sa umble cu privirea limpede si fara frica de Lumina.

Apoi am vorbit cu un barbat care se temea de durere si boala. I-am spus sa nu se mai gandeasca la bolile lui si sa stranga in curtea sa pe toti suferinzii si infirmii pe care ii intalneste. Si, ajuntandu-i pe cei care au nevoie de ajutor, s-ar putea sa ajunga la curajul celor care au dureri adanci, dar nu umplu atmosfera de lamentatii, ci isi zambesc curajos.

I-am spus unui bogat care se temea de foamete sa nu isi mai pazeasca hambarele, ci sa imparta din abundenta sa celor saraci, facand astfel, va putea impartasi satisfactia celor pe care i-a hranit; si va invata ca este mai bine sa zaca flamand pe un strat de paie si sa gaseasca intremarea dincolo de Pamant, decat sa traiasca cu teama foametei pe care sa o resimta mereu in somn.

Acesti trei oameni m-au ascultat. Totusi, au fost multi cei care au refuzat vorbele mele si nu au vrut sa lupte pentru acel curaj care i-ar fi eliberat. Si ramaneau printre cei demni de mila, inchisi in inchisorile pe care si le-au construit singuri.

Casa zeilor

Am vazut in fata mea Marea Constructie Minunata cu Coloane. Stralucea ca o lumina, ca si cum ar fi fost din albastru translucid; ca o flacara vie.

In fata se aflau doi lei mari, care erau, ca dimensiuni si salbaticie, ceea ce este un leu pamantesc fata de un pisoi; pe langa ei, erau ca de marimea unui soarece de camp. Stiam ca trebuie sa ma indrept spre ei incet, pastrand ritmul, pentru ca ei imi vor cunoaste inima, care trebuie sa fie plina de pace. Trebuie sa fiu tare si fara frica. Cum ma indreptam spre lei, ei nu mai erau colossi, ci capatasera dimensiunile obisnuite ale unor lei pamantesti. Trecand printre ei, leii se intinsesera pe jos, blanzi ca puii de leu din curtea palatului.

Am urcat treptele si am traversat terasa cu coloane, pe sub marele prag. In fata mea se afla Pazitorul Portii, care m-a intrebat ce scrie pe pragul de sus. Cand am privit pragul, era neted, apoi au aparut litere de foc: “ Pacea, Adevarul si Intelepciunea sunt una, si dintre ele straluceste Lumina vesnica, fara umbre. “

Apoi usile s-au deschis inaintea mea.

Aici am vazut multe lucruri ciudate, pe care totusi nu le consideram ciudate, am vazut multe lucruri pe care ochii mei pamantesti nu le cunosteau si totusi aveau o familiaritate dulce; pentru ca aici eram ca un copac, cunoscand totul despre cresterea mea de-a lungul veacurilor, si nu ca pe Pamant, unde sunt ca o frunza pe o ramura.

Am intrat intr-o sala mare, in care se aflau multe personaje asezate in jurul unei mese lungi: masa era alba, ca piatra slefuita, ca perla, ca fildesul si totusi, ca nimic din toate acestea; pentru ca degaja o lumina. Si Privitorii pot vedea prin ea orice parte a Pamantului, ca intr-o oglinda luminata.

Marete persoanje sunt dincolo de forma, asa cum o stim noi si totusi eu ii vedeam in forma umana. Figurile lor au intelepciunea varstei si stralucirea tineretii; nu sunt nici barbati, nici femei si totusi au stiinta, au frumusetea, au taria, au intelegerea acestora doi intr-unul.

Aici totul este lumina, care este substanta vietii.

Locul arhivelor

Apoi m-am dus la Locul Arhivelor unde Pastratorii Marii Balante a lui Tahiti ii aduc pe cei care nu pot privi singuri in trecut; aici le arata acele lucruri care sunt reflectate in viitorul lor astfel incat sa stie ce au de facut pe Pamant, ca sa echilibreze balanta.

Locul arata ca o sala mare de audiente; peretii sunt albi, dar cei care vin aici vad totul ca si cum ar fi o arhiva pamanteasca, in forma specifica tarii fiecaruia.

Unii vad un depozit de tablite de lut, altii au insemnarile facute pe foite de aur, sau mese cu culori aprinse pe pergament; altii vad suluri de papirus sau fresce pe peretii unui templu.

Indiferent de forma, printre documente exista unul pe care vad numele lor adevarat, cand il tin in mana, vad ceea ce trebuie sa stie pe durata lungii lor calatorii, ca o viziune intr-un glob, ca amintirea unui vis, si totusi mai limpede.

Am vazut un batran din Poporul Dragon. Tinea in mana o tabla de joc alb in care s-a vazut asa cum era in ultima lui viata; era fiul unui gradinar, iar munca lui era sa pazeasca bujorii stapanului. Dar el era trist cand cadeau petalele si incerca sa imortalizeze frumusetea florilor pe matase. Stapanul sau, afland acest lucru, l-a luat in casa si l-a educat ca scribd. Acest baiat este acum un om bogat, iar casa lui este un loc plin de frumuseti pamantesti, din jad si fildes, calcedonie si bronz si portelan fragil. Iar omul care fusese candva stapanul lui si il ocrotise este acum sarac si lucreaza intr-un camp de orez. Dimineata, omul care isi vazuse tablita, se va intalni cu celalalt, pe drumul spre templu si vor sta de vorba despre filozofia blanda al acestui popor; se vor intoarce spre casa impreuna si vor uita ca unul poarta roba cu broderie, iar celalalt haina de bumbac, albastra. Prietenia lor se va reinnoda.

Apoi am vazut o femeie stearpa. I s-a aratat ca a avut candva un copil care a murit cand avea sase ani. Dimineata, cand se va plimba cu litiera pe strazi, va vedea un baietel jucandu-se in praf; si, desi ea nu-si va aminti de el, va descoperi ca il iubeste. Va opri litiera si va lua copilul in brate. Cand va afla ca parintii lui au murit si ca baietelul este crescut de un unchi batran, argintar, un om zgarcit, femeia ii va da batranului o punga cu aur si va lua copilul la ea. Vor fi fericiti impreuna pentru ca, fiul ei care murise cu doua sute de ani in urma, se intorsese acum ca sa locuiasca cu ea.

Apoi am vazut un baiat care in ultima lui viata fusese torturat ca sa-si tradeze un prieten. Timpul a triumfat peste vointa sa si el a vorbit, impotriva inimii. Acest lucru i-a umbrit zilele, pentru ca se stia un las. Acum este fiul unui pastor in Minoas si este fericit cu aceasta viata pasnica. Totusi, se duce la Curtea Taurului Sacru, unde invata sa-si domine trupul prin vointa, astfel incat acesta sa i se supuna fara teama, pana cand Curajul ii va face semnul pe frunte si va deveni fiul lui.

Locul vremii

Apoi m-am dus in locul de unde este controlata clima si vremea de pe Pamant.

Aici, la porunca stapanului, tunetele asurzitoare arunca sageti de foc; furtuni salbatice gonesc pe cer, indoind paduri mari ca pe un camp de grau, avertizand omenirea de biciul din mana lui Vladon.

Aici sunt vanturile care striga spre adancurile oceanelor sa-si paraseasca linistea si sa se infurie, ca niste creste de munti, inaltandu-se spre cerurile intunecate care innoureaza fata lui Ra, sa nu mai fie vazuta de muritori.

Aici se afla si pacea vantului adormitor de vara, care face valurele pe marile intinse de grau auriu si prospetimea tanara a brizei de seara care vesteste rasaritul lunii.

Aici se gasesc marile prefacute in ploaie, care varsa viata argintie peste Pamant, sursa izvoarelor, cascadelor si raurilor aducatoarea florilor si ierbii in deserturi intinse.[…]

Locul muzicii

Mai departe, am ajuns in locul in care se afla toata muzica. Aici, in mijlocul esentei de sunete dulci, bucuria auzului atinge culmi nebanuite, simt aceste minunate armonii asa cum apa simte nevoia imperioasa a raului de a ajunge in muntii cu spuma ai marii tumultoase, fiind pe rand ceata cascadelor si calmul lacurilor in lumina lunii.

Pe Pamant nu exista decat un ecou al acestor sunete. Dar aici, vocea inghetata a stelelor canta cu stralucirea rece a imensitatii, limpede, in prapastia noptii; si cantece de triumf, stralucitoare ca soarele, se ridica cu bucuria focului; iar cantecele pe care le intoneaza mamele ca sa-si adoarma copii sunt dulci ca umbrele amurgului caldut si parfumat. Muzica inimii fiecarui indragostit, care de-a lungul timpului a dorit sa-si lege iubirea cu panglicile de argint ale extazului, rasuna aici in toata multitudinea placerilor si bucuriilor iubirii.

Iar lacrimile de tristete picura incet, pana ce tristetea lunii este prinsa in oftatul adanc al unei ploi de vara.

Sunt aici galaxii imense de sunete, care interfereaza si creaza desene complicate, cu modele turcoaz, violet, albastru si roz, galben, purpuriu, ametist si verde; formand o tesatura de sunete celeste.

Aici se afla izvorul din care curge intreaga muzica. Dar numai mici picaturi pierdute ajung pe Pamant; sub forma notelor lichide care picura de pe corzile harpelor, sau sunetelor pasarilor cantatoare amestecate cu parfumul florilor.

Aici vin in somn muzicienii si se roaga sa pastreze amintiri dupa trezirea timpului, si apoi suspina pe Pamant, doar cu o umbra de sunete pe care o pot da instrumentele pamantesti; sa incerci un ecou, cu o mie de fluiere, a speldorii in care exista muzica este ca si cum un pescar ar incerca sa prinda aurul soarelui in navod.

Muzicieni, nu veniti aici daca sunteti intelepti! Altfel, s-ar putea sa fiti tentati sa strigati la Ptah: “ Cand ma intorc pe Pamant, lasa-ma sa fiu surd, pentru ca in linistea scoicii trupului meu sa pot sa ascult amintirile. “

Locul aromelor

Apoi m-am dus in locul unde mirosul isi descopera toate armoniile.

Aici se afla parfumul rosu intunecat al trandafirului; linistea adormitoare a campului de fasole in amurg; si mirosul curat al ogorului arat dupa ploaie.

Mirosul prietenos de lemn al focului de la bucatarie; aroma apetisanta a painii in cuptor; pacea adormita a aleii cu lamai; mangaierea languroasa a tuberozei; austeritatea rece a florilor de munte.

Caldura galbena a primulei in miezul zilei; mirosul apei rostogolindu-se peste bolovani; tristetea solitara a cetii de pe rau, parfumul alb si delicat al panzei si al zapezii.

Intelepciunea prafuita a sulurilor de papirus; aroma condimentelor si calda a lemnului de cedru si a smirnei; parfumul fierbinte si nerabdator al spicelor; si argintul innegrit al viselor pe jumatate uitate.

Energia limpede si taioasa a cojilor de lamaie; parfumul melancolic al noptilor de iarna; si ecoul azuriu de zambila al primaverii.

Provocarea sarata a stropilor purtati de vant – mesajul marii nelinistite; amintirile tandre ale florilor uscate la soare; abandonul incremenit al campiei la orele pranzului.

Purpuriul strugurilor proaspat culesi. Rasul zglobiu al vasului cu bere; incantarea calului asudat in galop; si splendoarea mandra a coamei leonine.

Taisul acru al spadei de cupru si mirosul brav al tortelor de vant.

Aici, marile ne delecteaza inima intr-atat incat uitam culorile si suntem orbi la sunete.

Unde se raspunde rugaciunilor

Apoi m-am dus in locul unde li se raspunde celor ce se roaga sincer, desi nu a sosit momentul desavarsirii lor deplinde pe Pamant.

Acesta este locul unde cei ce traiesc intr-un tinut al foametei mananca pana se satura; iar cei insetati isi potolesc setea din izvoare cu apa rece.

Aici, bratele femeilor care isi plang sterilitatea nu mai sunt goale, pentru ca fiecare perna pe care o strang la piept este un copilas cu capul sprijinit in curbura umarului lor, iar copiii orfani sunt mangaiati si se simt iubiti.

Aici, orbii pot sa vada prin perdeaua intunecata a pleoapelor, iar surzii aud muzica dulce si vocile prietenilor.

Aici, cei schiopi se falesc cu o alergare rapida, iar handicapatii mintali rostesc vorbe intelepte.

Aici isi gasesc copiii jucariile stricate, ca noi si animalele iubite pe care le-au pierdut se intorc la ei.

Aici, cei care locuiesc in desert isi fac gradini, unde intr-o singura noapte florile rasar din pamant, iar ei se odihnesc la umbra copacilor; iar cei izolati in paduri adanci se regasesc in compania prietenilor.

Aici, cei care dorm pe nave scuturate de furtuni naprasnice sunt acostati in golfuri cu apa linistita; iar navele care stau nemiscate pe oceane intinse din lipsa vantului, aici despica apele, impinse de vant prielnic.

Aici, bietul sculptor isi vede statuia stralucitoare, iar muzicianul simte corzile harpei vibrand sub degetele lui, ca un lan de grau sub Vantul de Nord.

Aici durerea devine pace, iar teama liniste; indragostitii afla ca moartea sau distantele mari de pe Pamant nu sunt bariere pentru ei: pentru ca aici ei sunt impreuna, spre bucuria inimii lor.

Profesorii

Apoi m-am dus la locul profesorilor. Acestia vorbesc celor care au spiritul tanar, copil si care, cat sunt pe Pamant, nu stiu de ce se afla acolo si nici spre ce orizonturi conduce calatoria lor.

Am vazut o plaja, pe malul unei mari albastru inchis si palmieri de alte dimensiuni decat cei din tara mea, cu fructe mari cu coaja aspra. Oamenii de aici au pielea de culoarea cuprului si sunt foarte frumosi. Parul femeilor este lung si le imbraca ca niste mantii. Se impodobesc cu ghirlande de flori. Un professor, care are acelasi aspect cu ei, ca sa fie recunoscut ca povatuitor, le vorbeste, asezat la umbra unui copac inalt. Se afla cu totii intr-un golf cu apa linistita si limpede in care se zbenguie pesti de toate culorile, ca pasarile pe un cer albastru de vara.

Rofesorul le vorbeste despre alte frumuseti pe care le vor descoperi calatorind in marea barca condusa de vaslele care sunt vietile lor; vor depasi limitele marii si vor impleti ghirlande triumfale din florile care cresc dincolo de lumea lor, a caror reflexie coloreaza norii asfintitului.

M-am dus in alta insula, in vest, unde un munte inalt, cu zapada pe creste, cauta norii, locul unde oamenii cred ca locuiesc zeii. Aici sunt multi aluni in floare si alti pomi cu flori albe ca zapada. Aici profesorul este un om cu ani grei pe Pamant, dar cu fruntea senina. Fata lui are culoarea fidesului si poarta o roba din matase galbena, brodata cu flori in fir verde si argintiu. El le spune celor care stau la umbra pomilor infloriti sa nu se gandeasca la spendoarea templului, cu tavanul lui auriu si dragonul celest, cu dinti de argint, ci doar sa asculte cuvintele care graiesc adevarul, pentru ca este mai bine sa mananci orez dintr-un bol de lut decat sa bei otrava dintr-o cupa de jad.

Apoi m-am dus in alta parte a Pamantului. Aici se afla o cascada mare a carei zgomot asurzitor are ecou intr-o stramtoare de stanci aprinse, de culoarea rasaritului care se inalta, vrand sa se contopeasca cu cerul. Copacii au arome puternice, iar trunchiurile lor se inalta drepte, ca niste coloane. Oamenii au fata ca noi, doar cu buze mai subtiri si pielea putin mai inchisa la culoare. Ei traiesc in pesteri, pescuiesc si gatesc la foc deschis. Si totusi, detin mostenirea mandra a regilor. Luptatorii lor poarta in par pana rosie, care are alta semnificatie decat in Kam. La ei inseamna “ cel care nu se pleaca in fata fricii “. Daca cel care poarta pana nu face fata incercarilor pentru care este ales, trebuie sa infrunte cascada in fragile canoe printre stancile inspumate, mai apoi fiind primit din nou printre randurile alor lui. Dar daca apele il cer, atunci este liber sa se alature vanatorilor puternici in lumea spiritelor.

Aici, curajul pamantesc este calit pana la cea mai ascutita forma: fie ca este obtinut prin escaladarea unei stanci…fie prin lupta directa cu conducatorul altui trib; modalitatea de a-l dobandi nu are importanta. Si in dobandirea acestui control asupra trupului creste considerabil si puterea vointei. Cel care ii pregateste poarta o pana galbena, care zimbolizeaza intelepciunea adusa de dincolo de Pamant. Desi ei nu au un cler ca la noi, unii dintre ei ar fi considerati preoti ai lui Ambis; pentru ca ei aduc tribului intelepciunea prin vis. De fiecare data cand isi folosesc memoria pentru a-si indruma tribul, pot purta alta pana; astfel, unii, mai batrani si mai intelepti si recunoscuti ca sefi au ornamente de pene care aproape ating pamantul.

Ii cunosc pe acesti oameni  pentru ca am mai trait printre ei, desi asta se intampla demult, peste un ocean de timp.

Apoi m-am dus in Insula Alba, unde oamenii au multa intelepciune. Aici sunt multi care asculta deoarece au profesori care se duc printre oamenii din locul numit A – vey – baru, unde preotii sunt educati in linia lui Ambis. Templul lor este incercuit de un sant mare, peretii sunt din piatra necioplita imbinata cu lemn si lut si acoperiti cu tencuiala alba. Oamenii privesc acest loc cu atata respect, incat atunci cand dorm vin aici ca sa invete acele lucruri pe care este bine sa le stie.

Aici, anotimurile sunt foarte diferite, nu ca la noi. Acum este perioada cand pamantul doarme si totul este rece.; in padurile adanci care imbracau dealurile inalte, aveau frunzele de culoarea cuprului, inainte de a cadea si a lasa crengile pustii; iar cararile pareau de aur fosnitor. Privind toate acestea am vazut cum anotimul se schimba, copacii golasi de iarna desenand pe cer linii mai clare decat ale oricarui scribd; deasupra pamantului plutea o ceata groasa, peste vai si paduri, prelingandu-se pe crengile copacilor si imbracandu-i cu haina verde pana cand vara venea cu baldachinul ei de umbre.

Oamenii de aici nu avea multe cunostinte despre arta; totusi percepeau frumusetea si in loc de harpe si fluiere aveau muzica pasarilor.

Aici vin cei al caror drum s-a inchis din cauza complexitatii vietii; pentru ca aici nu exista nimic care sa le tulbure gandurile; nu sunt temple sau efigii ale zeilor, nu sunt dansatoare, vin sau lucruri de petrecere; este un loc de o simplitate curata unde, in linistea padurii, se pot apropia de zei, printre copaci, putand sa-i vada mai limpede aici decat in cea mai grozava sculptura.

Aici nu exista divizari dupa rang sau averi; fiecare om este judecat numai dupa ceea ce cunoaste. Iar cei care sunt tineri, si nu au destule cunostinte urmeaza sfaturile preotilor, asa cum copiii ii asculta pe cei pe care ii iubesc.

Pamantul pacii

Apoi m-am dus la cei care stau in Tinutul Pacii; ei culeg fericirea pe care au insamantat-o pe Pamant.

Aici se afla oameni din toate timpurile si din toate popoarele caroara le-au fost cantarite inimile in fata cu Pana Adevarului si care si-au castigat libertatea, trecand prin portile larg deschise ale lui Tahiti.

Aici, in lumina beatitudinii lor, traiesc fericirea dupa care au tanjit, pana cand o dorinta mai mare le umple inimile, sa calatoreasca mai departe printre stele.

Aici, isi retraiesc momentele de mare bucurie neumbrite de aripile viitorului, sau de tristetile trecutului.

Aici se afla unii care s-au nascut ultima data pe Pamant cu zece mii de ani inainte de prabusirea Atlantidei, iar altii se odihnesc inainte de a trebui sa ia din nou sabia in mana.

Aici, frumusetea gandurilor unui pictor nu are limite. In acest loc se afla temple imbracate in aur si jad pe care si-au dorit sa le construiasca oamenii din indepartatul Tinut al Dragonului.

Aici navigeaza vase pe mari intinse, pe care vanturi blande le conduc in Insulele de Vest, unde si-au dorit sa ajunga multi marinari morti demult: pentru ca visasera la acest aer imbatator si nu stiusera ca asemenea frumusete nu poate exista pe Pamant.

Aici inotatorii pot afla secretele marii, impartind cu pestii adancimile translucide si cautand frumusetea printre recifurile de corali.

Aici se afla un om care a visat sa fie pasare si sa-si odihneasca aripile pe vantul cerului. Aici imparte zborul lin cu lebedele si strapunge lumina soarelui cu zbor de vulture.

In acest loc am vazut oameni despre care nu auzisem pe Pamant, desi cu mult timp in urma am trait pe meleagurile lor si am fost la fel ca ei.

Am trait si in vechea Atlantida si pe continentul stravechi, iar aici le cunosteam pe amandoua, ca si cum ar fi trebuit sa ma intorc acolo la trezire.

Ishtak

Apoi de una singura, a trebuit sa il infrunt pe Ishtak, cel care de cinci mii de ani ii conduce pe cei ce il urmeaza in alaiul lui Set.

Candva am fost doi farti. Dar ultima data cand ne-am intalnit pe Pmant, el era preot al puterii intr-o provincie din sudul Atlantidei. Isi amintea de vechea noastra  prietenie si daca l-as fi urmat, mi-ar fi dau un dominion mare; dar eu stiam ca puterea lui nu este in slujba Luminii, ci impotriva ei; si nu i-am ascultat vorbele. M-am alaturat unui grup de soldati care, prin puterea sabiilor aparau multi oameni de oprelistea preotilor. Apoi, cand trupul meu era inca tanar am fost ucisa in lupta si, desi oasele mele albeau pe locul unde cazusem, eu murisem in libertate.

Cand Ishtak incerase sa ma ademeneasca sa-l urmez, ii spusesem ca va sosi timpul cand si eu voi castiga putere si atunci il voi provoca la lupta; si prin puterea mea il voi intoarce la Lumina.

Acum sosise timpul sa indeplinesc acestea; daca puterea lui era mai mare decat a mea, atunci trupul meu va muri; dar daca triumfam, atunci el trebuia sa-i salveze pe toti prizonierii Umbrei.

Aveam aspectul de la ultima noastra intalnire de pe Pamant. El avea o statura impunatoare, o figura mandra si inexpresiva, ca un colos de granit, pielea de culoarea strugurilor negrii; purta o roba purpurie cu broderie neagra. Eu eram un barbat din poporul cu piele rosu inchis si purtam o fustanela rosie de luptator si panglica aurie de capitan.

Nu luptam cu sabii ci doar cu vointa noastra. Eram singuri pe varful unui munte, pe o insula, intr-o mare intunecata de pustiu. In spatele lui erau aliniati miile de supusi, care isi priveau stapanul luptand pentru ei: ii vedeam ca pe niste nori negri. In spatele meu, din abisurile spatiului pustiu, strabatea o raza de lumina rosie.

Simteam ca sunt singura in tot universul, luptand cu aceasta uluitoare putere a intunericului. Lansam sageti ale vointei mele cu puterea fulgerelor si totusi ochii lui imi sustineau privirea fara o clipire. Pentru mine nu mai existau trecut sau viitor; exista doar prezentul etern al acestei infruntari. Gandeam ca am atins limita maxima a rezistentei mele. Nu cunosteam zei, nici puteri. Eram singura. Si vointa mea nu trebuia sa cedeze in fata vointei lui. Am trimis din nou sageti de foc in intalnirea privirii lui fierbinti…

Purpuriul viu care stralucea din el licari si incepu sa paleasca. Masa de nori din spatele sau era brazdata de fugere. La ultima rabufnire a vointei mele el se cutremura si cazu la picioarele mele, fara putere.

Atunci l-am vazut ca pe un tanar, ca atunci cand fusesem frati. Parea ca este pe moarte si ca eu il ucisesem, desi eu stiam ca el tocmai revenise pe pamant. Aici va invata modestia; si cand mandria lui va fi temperata, in flacara alba, pura, atunci va fi minunat, in Lumina.

Inainte sa dispara din fata mea, a dat un ultim ordin celor care il urmau; sa se intoarca pe drumul stabilit de Atotstapanitorul Pamantului. Norii s-au risipit si am vazut inaintea mea o campie intinsa pe care marsaluiau, spre exil, marea armata a lui Ishtak.

Cele sapte cazne

Apoi am trecut prin cele sapte cazne.

Nu mai puteam privi marea timpului pentru ca in aceasta incercare eram ancorata in prezent, incatusata in limitarile Pamantului si invaluita in temerile acestuia.

Am vazut inaintea mea o mlastina cu noroi miscator, in care naclaia ochii si narile si gurile deschise ale celor morti dedemult, inecati in mlastina. Din aceasta masa intunecata se zareau brate schelete, cu degetele crispate in disperare; bule fetide se spargeau in expansiunea aceasta intunecata, sufocand ultimele rasuflari ale celor pierduti aici. Deasupra erau smocuri de trestie uscata; eu paseam pe ele si smocurile se scufundau sub mine; absorbite de mal. Prin puterea vointei mi-au facut pasii usori si inainte ca un smoc de trestie sa se scufunde, paseam pe urmatorul. Parea ca mlastina este nesfarsita si m-am chinuit mult timp ca sa trec peste ea. La un moment dat am simtit pamantul tare sub pasii mei si am stiut ca am trecut cu bine prima cazna.

Apoi am zarit in fata mea un munte cu o grota. O carare ducea adanc in intunericul strabatut de lilieci care ma atingeau cu aripile. Cararea ducea tot mai adanc, luminata de o fosforescenta palida, de la corpurile in putrefactie care umpleau putinul aer cu o duhoare grea. Drumul se ingusta, pana cand am fost nevoita sa ma tarasc si in cele din urma, complet culcata inaintam cu greu, cautand cu degetele crapaturi in roca. Strabateam intunericul in locul acesta mai stramt ca un mormant si credeam ca o sa raman prizoniera pentru vecie in pantecele acestui munte. Drumul era barat de roca dura; concentrandu-mi toata vointa, mi-am fortat mainile disperate sa strapunga calea inainte. Si abia cand degetele mele au fost numai rana vie, piatra a cedat. M-am eliberat, iesind in aerul curat.

Izbandisem si in a doua cazna

Apoi am vazut inaintea mea o campie in flacari; aerul era negru cu fum de carne arsa. Printre limbile de foc flamande zaceau corpuri contorsionate de durere; si, gandindu-ma la durerile pe care le indurau aceste trupuri, simteam ca pielea mea era gata sa crape de caldura focului, dezvelind oasele de sub carnea ranita. Si totusi continuam sa inaintez in tumultul flacarilor devoratoare; flacarile s-au indepartat din calea mea, devenind tot mai mici. Mi-am continuat drumul pe o carare de cenusa scanteietoare care nu imi insangera picioarele. In cele din urma am simtit un vant racoros si nu am mai auzit glasul focului. Trecusem cu bine de a treia cazna.

M-am regasit pe malul unui rau mare si stiam ca trebuie sa il traversez. Privind apa am vazut ca misuna de crocodili. Aproape am rupt-o la fuga de acolo, ingrozita, amintindu-mi cum am vazut, de mult, un om prins de un crocodil, care l-a rontait ca pe un biscuit. Pluteau ca niste busteni, aproape de mal, privindu-ma cu ochi rai. Apa era linistita, doar undele facute de crocodilii inotand spre mine, flamanzi. Prin puterea vointei mele i-am tinut nemiscati, unul langa altul, ca un pod. Am traversat raul pe spinarile lor rigide dar numai cei din fata ochilor mei erau nemiscati, cei din spate loveau apa cu cozile puternice, furioasi si strapungeau apa intr-o urmarire furioasa. Simteam cu teroare respiratia lor in spate. Am ajuns pe malul sigur si am stiut ca am invins si in a patra cazna.

Apoi am intalnit un drum ingust, strajuit de arcasi. Pe drum zaceau oamenii ucisi de sageti; altii se tarau, in agonie, inrosind pamantul cu sangele lor. Pasind pe acest drum al mortii, stiam ca daca o singura sageata ma strapunge, am dat gres si trupul meu pamantesc va muri. Singura mea armura era sa nu arat frica asa incat am constinuat sa merg fara graba, cu suflul fierbinte ale sagetilor arzand-mi obrajii, zumzaind ca un roi de albine furioase. Am inaintat cu calm pana cand atmosfera s-a linistit si am ajuns pe o campie verde. Trecusem cu bine si a cincea cazna.

Apoi am ajuns la o stanca mare, ridicandu-se deasupra mea, pana in norii negrii. La poalele stancii zaceau trupuri mutilate, zdrobite in caderea de pe inaltimi. Stiam ca trebuie sa escaladez acel perete neted. Privind cu atentie, am observat ca in suprafata lina exista mici crapaturi in care ma pot agata cu degetele. Corpul meu parea mai greu decat piatra in incercarea disperata de a urca stanca. Uneoari ramaneam atarnata intr-un deget. Muschii erau ca niste corzi intinse, dureroase si totusi urcusul continua. Cand am simtit ca abisul de sub mine vrea sa-mi inrobeasca vointa, cu un ultim efort disperat am atins creasta acestei bariere si m-am aruncat la pamant, savurand ancorarea binecuvantata. Am observant ca trupul meu nu poarta ranile acestei incercari. Iesisem invingatoare si din a sasea cazna.

Inainteam mea se afla ultimul obstacol, care pentru mine era mai mare decat toate celelalte, pe care le depasisem, pentru ca acesta concentra esenta tuturor temerilor mele. Avam in fata un put larg si in el, intr-o mare agitat de serpi se ridica o cobra puternica. Vipere suierau si se tarau pe jos, valurind o mare nesfarsita de venin. Si totusi trebuie sa trec prin aceasta serpuire mortala si sa zdrobesc cobra cu mainile mele. Ochii ei scanteiau rosii, iar umflatura puternica era o armura de solzi stralucitori. Mi se parea ca am stat o vesnicie nemiscata, cu teroarea pura in priviri. Apoi am coborat in putul suierator, iar viperele s-au indepartat din calea mea in valuri vicioase. Am apucat cobra de sub capul puternic, tinand-o departe de mine in timp ce incerca sa muste. De zece mii de ori si apoi de inca zece mii de ori am crezut ca am atins refugiul final al vointei mele disperate. Parea ca timpul este nesfarsit, ca Pamantul s-a racit, pana cand, sub ultimul act al vointei mele, puternicul sarpe a ramas inert in armura lui de solzi. Iar eu eram singura in put, cu trupul lui mort in mana.

Inaripata

Apoi aerul s-a inveselit cu muzica iar eu nu ma mai aflam pe acel taram cenunsiu. L-am vazut in fata mea pe Ney – sey – ra scaldat intr-o lumina galbena, iar vocea lui suna ca o melodie de bucurie cand a spus:

-Acum te-ai alaturat Celor Inaripati. Ai castigat libertatea de a calatori prin vointa ta, de a merge prin Cavernele Subterane, luminandu-le si fara sa fii umbrita de teama din ele. Ai ascultat melodia locului unde traieste muzica si ai privit frumuseta in casa ei de lumina. Si toate aceste lucruri le vei povesti pe Pamant, pentru ca inima poporului tau sa se bucure, pentru ca inimile celor rai sa simta teama si sa-i faca sa caute drumul care ii duce la libertatea stelelor. Desfa-ti aripile si zboara lin inapoi spre Pamant, ca un pescarus alb ce se intoarce acasa, si du mesajul Celor Inaripati.

Apoi m-am intors in trupul meu, care timp de patru zile si patru nopti a stat intins pe sarcofagul din calcar alb, in Locul Initierii. Pleoapele erau grele peste ochi iar corpul se supunea cu greu vointei mele, ca si cum ar fi fost extenuate dupa o febra de lunga durata. Am vazut ca nu ma mai aflam in intuneric, iar Tot – terra – das astepta langa mine ca sa noteze spusele mele si lumina de la o mica lampa cu ulei provoca umbre. Amintirile tuturor momentelor prin care trecusem s-au revarsat asupra mea ca apele unui rau. M-am rugat lui Path ca aceasta apa sa fie picaturi limpezi de argint, in vorbe masurate.

I-am vorbit lui Tot – terra – das despre frumusetea de dincolo de ceea ce se poate imagina pe Pamant, despre muzica pe care urechile pamantesti nu o pot auzi, despre culorile care irizeaza in stralucirea apusului de soare si linistea care infasoara inima nemiscata a pacii. I-am vorbit despre frica care nu merge pe carari pamantesti, despre durerea care este dincolo de trupurile noastre, despre lacrimile pe care ochii mortii nu pot niciodata sa le planga.

In timp ce vocea mea transmitea amintirile in cuvinte, am auzit zgomot de pasi apropiindu-se si l-am vazut pe Ney – sey – ra cu infatisarea lui pamanteasca. Cand am vazut bucuria de pe chipul sau, am inteles ca sunt eleva lui merituoasa.

Inainte de a-mi da voie sa ma misc, m-a lasat sa ma odihnesc si mi-a dat sa beau un amestec de vin si ierburi; a venit un vindecator care m-a umplut de viata noua si slabiciunea mea grea a devenit usoara.

Apoi Ney – sey – ra m-a condus de mana, asa cum eu condusesem pe altii la Locul de Odihna si am zarit pe un perete auriu, care era lumina Soarelui in tinutul Kam. Eram asteptata de o mare de oameni, imbracati in tinuta de festivitate, cu ghirlande de flori; drumul pietruit care ducea spre lac era strajuit de coloane aurite pe care fluturau fanioane rosii, galbene si verzi.

Apoi, la carma Barcii Timpului, am condus o mare flota, traversand lacul ca un luptator intors invingator din razboi. Apa era presarata cu flori stralucitoare, iar aerul rasuna de glasurile bucuroase ale oamenilor mei[…]

Paralela dintre un preot initiat si unul conventional

Ritualuri de temple in Minos

[…] Daca intelegerea este fructul experientei, probabil ca eu sunt un om nascut pe Pamant pentru prima data: pentru ca nu inteleg nimic despre temple acestor oameni. Am petrecut azi dimineata doua  ore urmarindu-l pe inaltul lor preot intr-un spectacol stralucitor, in care rostea rugi ritual, dar nici un cuvant intelept nu mi-a ajuns la urechi, nici macar legile simple dupa care oamenii trebuie sa se calauzeasca cand traiesc unii cu altii. Probabil ca este preot sau sarlatan, sau amandoua. Modul in care se tocmea cu zeul lui era al unui comerciant in piata: incerca sa-i cumpere bunavointa cu promisiuni de animale sacrificate si vin, cu dansatoare, ca si cum zeul ar fi un negustor bogat. Nici unul dintre ei nu este inaripat, nu poate sa zboare dincolo de limitele inguste ale Pamantului. Desi nimeni nu poate vedea o mai mare parte a zeitatii decat ii permite varsta spiritului, ar trebui cel putin sa le lase zeilor atata intelepciune cata au ei insisi; dar, desi cel mai increzut nobil nu ar acorda incredere unui om care il lauda in fata – pentru ca lingusirea este grosolana – ei il lauda pe Zeus ca si cum acesta ar putea fi influentat prin lingusire.[…]

-Neyah iti amintesti visul pe care l-am avut demult, cand am vizitat aceasta tara in somn si am vazut un inalt preot deghizat in lebada […] Am stiu ca aceste temple sunt fara lumina, inainte sa vin aici. Am sperat ca noi vom putea fi scanteia care sa aprinda lumina si pentru ei. Am crezut ca acesti oameni sunt dintre cei batrani ramasi in obscuritate; am crezut ca le-a fost interzisa cunoasterea din cauza ca au folosit-o prost candva, in trecut. Asemenea oameni sunt ca o bucata de lemn de palmier uscata, pe care o mica flacara o poate transforma in valvataie. Acum stiu ca aceasta speranta a fost desarta; pentru ca mi-a spus, dincolo de Pamant, ca oamenii din Minos nu sunt in aceasta situatie, ci sunt tineri. Si nu poti aprinde focul cu lemn crud. Desi nu sunt pregatiti sa devina ei insisi, le putem trimite noi un professor si daca vor asculta intelepciunea lui, o vor transmite de la o generatie la alta. Daca insusi Ptah ar veni aici si ar fi cativa oameni care l-ar asculta si ar pretui vorbele lui, transmitandu-le mai departe, daca ar nota invataturile lui si i-ar ciopli in piatra legile, peste o suta de ani oamenii ar uita intelesul acestor cuvinte, daca nu ar exista si preoti care sa le urmeze.Pentru ca Invatatura sa fie vie, intelepciunea trebuie sa se scurga pe Pamant prin porti deschise. Daca nu, ea moare, ca bratul taiat al unui sculptor, ale carui degete isi pierd puterea imediat ce viata stapanului nu mai ajunge la ele. In templele lor sunt oameni, nu preoti. La ce le-ar servi sa vorbeasca altfel? Ce-ar fi daca preotii nostrii, intrebati de unde si-au capapat cunoasterea, nu ar mai raspunde: “ Eu am vazut aceste lucruri si stiu ca sunt adevarate.” Si ar spune: “ Desigur, nu am de unde sa stiu eu toate acestea, dar, cu mult timp in urma, un om intelept a spus aceste lucruri, pentru ca ele au fost sculptate pe o mare stela si scrise pe un vechi sul de papirus. “ Daca un preot din Kam ar raspunde in acest fel, nimeni nu l-ar mai lua in seama. E bine ca toate vechile invataturi sunt inscrise in piatra sau pe papirusuri. Desi toti invatatorii adevarati au exprimat adevarul, de-a lungul timpului, unii au stiut sa o faca intr-un fel in care vorbele lor trezeau inimile ascultatorilor. Pentru ca, acest unic adevar are mai multe grade de stralucire: el straluceste din cel care il detine, la inceput ca o mica candela, care nu poate decat sa imprastie umbrele dintr-o incapere, pentru ca apoi sa ajunga o lumina puternica ca a soarelui, care poate indeparta intunericul din lume. Candela luminii poate stralucii pe Pamant numai daca este tinuta de un preot adevarat. Daca acesti preoti dispar, ea mai palpaie un scurt timp, apoi ramane doar o candela goala, rece si fara viata. Va sosi timpul cand acesti oameni isi vor da seama ca sunt flamanzi: atunci preotii lor vor inalta rugile in van. Cei care candva urmareau ceremoniile la temple, vor gasi mai multa intelepciune in piete. Apoi vor incepe susotelile, in jurul focurilor, la un pahar de vin, se vor auzi soapte: “ Suntem singuri: nu stim de unde venim si unde ne ducem: ne e teama.” In timp aceste soapte vor creste, pana ii vor provoca pe Zei: “ Vrem intelepciunea voastra pentru noi! “ Si Zeii le vor trimite copii care au trait multe vieti si care pot calatori pe Drumul Zeilor. Copiii se vor intoarce si le vor vorbi oamenilor cu voci limpezi: “ Acesta este adevarul, pentru ca eu sunt preot. “

Fragment din cartea Faraonul inaripat de Joan Grant

“ Cautarea omului in dorinta de a intelege legile care-i guverneaza viata este nesfarsita. Cu toate acestea el nu a reusit sa treaca de valul care apara planurile superioare de viziunea lui materiala asupra vietii si adevarului. Adevarul este gata sa fie asimilat de catre cei care-si largesc propria viziune intorcandu-se catre ei insisi si nu cautand in afara lor adevarul.

In linistea simturilor materiale se gaseste cheia intelepciunii. Cel ce vorbeste nu stie; cel ce stie nu vorbeste!

Legile supreme nu pot fi rostite. Ele exista ca o entitate pe caile care transced toate simbolurile sau cuvintele din lumea materiala. Simbolurile nu sunt decat niste Chei cu care se deschid usi ce conduc spre adevaruri. De multe ori usa nu poate fi deschisa deoarece cheia pare atat de mareata incat lucrurile care se afla in spatele ei nu pot fi vazute.

Daca reusim sa intelegem ca toate cheile, toate simbolurile materiale sunt manifestari, prelungiri ale unei Legi Supreme si a Adevarului, ne vom dezvolta o viziune ce ne va permite sa trecem dincolo de val.

Toate lucrurile din toate Universurile se misca conform unei Legi. Legea care guverneaza miscarea Planetelor nu este mai imuabila decat Legea care guverneaza manifestarea omului in aceasta lume. Una dintre cele mai importante Legi este Legea responsabila de de formarea omului ca fiinta materiala.

Maretul scop al scolilor initiatice din toate timpurile a fost sa dezvaluie functionalitatile Legii care leaga omul material de omul spiritual. Legatura dintre omul material si omul spiritual este omul intelectual deoarece mintea are atat calitati materiale cat si spirituale. Cel care aspira la cunostinte elevate trebuie sa-si dezvolte latura intelectuala a firii lui pentru a-si intari credinta ca poate sa-si concentreze toate fortele fiintei lui catre si in planul pe care-l doreste.

Marea cautare a Luminii, a Vietii si a Iubirii incepe in primul rand din planul material. Condusa catre planul ultim, scopul ei final este fuziunea completa cu Constiinta Universala. Asezarea fundatiei in planul material este primul pas. Abia apoi vine si scopul suprem al realizarii spirituale.

Istoria tablitelor  lui Toth pare ciudata si trece dincolo de credintele oamenilor de stiinta moderni. Vechimea lor este incredibila (36 000 ani i.H.). Cel care a scris-o este THOTH, un preot-rege atlant care a fondat o colonie in Egiptul antic dupa scufundarea tarii-mama, Atlantida.

El este cel care a construit Marea Piramida din Giza, in mod eronat atribuita lui Keops. In aceasta el a incorporat cunostintele intelepciunii antice si tot acolo a pus la pastrare in siguranta inscrisuri si instrumente din vechea Atlantida.

Vreme de aproape 16 000 de ani el a condus stravechea rasa a Egiptului, intre 52 000 i.H. pana in 36 000 i.H. La acea vreme, stravechea rasa barbara din care faceau parte el si adeptii lui, se ridicase la un inalt grad de civilizatie.

Thoth era nemuritor deoarece invinsese moartea, trecand in celelalte planuri de existenta la dorinta, prin dematerializare. Intelepciunea lui imensa l-a facut conducator peste diferite colonii atlante, inclusiv peste cele din America de Sud si Centrala.

In continuare, poti citi ce scrie pe tablita 3

Eu, THOTH, atlantul, ofer intelepciunea mea,

ofer cunostintele mele, ofer puterea mea.

De buna voie le ofer copiilor omului.

Ofer in speranta ca si ei ar putea avea intelepciune

care sa straluceasca in lume din spatele valului noptii.

Intelepciunea este putere iar puterea este intelepciune,

impreuna completand intregul.

Omule, sa nu fii mandru de intelepciunea ta.

Discuta atat cu nestiutorul cat si cu inteleptul.

Daca vine la tine cineva plin de invatatura,

asculta-l cu mare atentie caci intelepciunea e totul.

Sa nu taci cand se vorbeste despre rau caci Adevarul ca si razele de soare lumineaza totul.

Cel ce nu respecta legea va fi pedepsit, caci doar prin Lege se elibereaza oamenii.

Nu trebuie sa te temi pentru ca frica este ceea ce leaga omul de intuneric.

Urmeaza-ti indemnul inimii in timpul vietii.

Fa mai mult decat ti se cere.

Cand ai acumulat bogatii,

Urmeaza-ti indemnul inimii

Caci toate acestea nu sunt de nici un folos daca inima ti-e istovita .

Asculta-ti inima cat mai mult.

Si sufletul se va bucura.

Cei ce sunt calauziti nu se ratacesc,

Dar cei ce s-au ratacit nu mai pot gasi calea cea dreapta.

Daca traiesti intre oameni, fa ca Iubirea sa fie totul pentru inima ta.

Daca va veni cineva sa-ti ceara sfatul, lasa-l sa vorbeasca liber,

caci astfel lucrul pentru care a venit la tine poate fi infaptuit.

Daca se codeste sa-si deschida inima catre tine,

e pentru ca tu, cel ce judeca situtia, esti de vina.

Nu rosti vorbe nechibzuite si nici nu le asculta,

pentru ca acestea sunt spuse de cel ce nu este in armonie.

Nu le rosti nici tu, astfel ca cel din fata ta sa poata afla intelepciunea.

Tacerea e un mare castig.

Nu castigi nimic vorbind foarte mult.

Nu-ti ridica inima mai presus de cea a copiilor omului,

pentru ca sa nu ajunga mai jos decat praful chiar.

Daca vei ajunge mare intre oameni,

sa fii respectat pentru ceea ce stii si pentru blandete.

Daca vrei sa cunosti firea unui prieten, nu-i intreba tovarasii,

ci petrece catva timp doar cu el.

Discuta cu el, pune-i la incercare inima prin cuvintele lui si prin purtarea lui.

Caci ce intra in magazie trebuie sa si iasa,

iar lucrurile ce-ti apartin trebuie impartasite si prietenului tau.

Invatatura e considerata de prost drept ignoranta,

iar lucrurile profitabile ii sunt daunatoare.

El traieste in moarte.

Si-aceasta-i este hrana.

Secrete exista in Cosmos ce odata dezvaluite umplu lumea cu lumina lor.

Cel ce-ar vrea sa se elibereze din sclavia intunericului

sa desparta mai intai materialul de imaterial, focul de pamant;

pentru ca se stie ca asa cum pamantul coboara spre pamant,

la fel si focul urca spre foc si devine una cu focul.

Cel ce cunoaste focul din sine va urca spre focul etern si va trai in el de-a pururi.

Focul, focul interior, este cea mai puternica forta dintre toate,

pentru ca biruie totul si trece prin toate lucrurile de pe Pamant.

Omul se sprijina doar pe ceea ce rezista.

Pamantul trebuie sa-I reziste omului altfel acesta nu ar exista.

Nu toti ochii vad la fel, unul vede un obiect de o anume forma si culoare

iar altul, de o alta forma si culoare.

La fel si infinitul foc, ce-si schimba culorile, nu e la fel de la o zi la alta.

Asa vorbesc eu, THOTH, despre intelepciunea mea,

caci un om e un foc ce arde stralucind in noapte;

nu e stins niciodata de valul intunericului, nu e niciodata stins de valul noptii.

In inimile oamenilor am privit cu ajutorul intelepciunii mele,

si am aflat ca nu s-au eliberat inca de lupta.

Elibereaza-ti focul, O frate al meu sau el va fi ingropat in umbra noptii!

Asculta omule aceasta intelepciune: unde inceteaza numele si forma?

Doar in constiinta, invizibila, o forta infinita ce radiaza stralucitor.

Formele pe care le creezi luminandu-ti

felul de a privi lumea sunt cu adevarat efecte ce urmeaza cauza ta.

Omul este o stea incatusata intr-un corp, pana cand, la sfarsit

se elibereaza prin propria lupta.

Doar prin efort si truda steaua din tine

va inflori intr-o noua viata.

Cel ce stie inceputul tuturor lucrurilor,

isi elibereaza steaua din taramul noptii.

Aminteste-ti, omule, ca tot ce exista e doar o alta forma a ceea ce nu exista.

Orice forma de viata trece in alta forma de viata

iar tu nu faci exceptie de la aceasta lege.

Respecta Legea, caci totul e Lege.

Nu cauta ce nu tine de Lege, caci asa ceva exista doar in iluzia simturilor.

Intelepciunea vine in intampinarea tuturor copiii ei

asa cum ei vin in intampinarea ei.

De-a lungul epocilor, lumina a fost ascunsa.

Trezeste-te, omule, si fii intelept.

Adanc in misterele vietii am calatorit, cautand cele ascunse.

Asculta, omule, si fii intelept.

Departe, sub scoarta pamantului, in Salile din Amenti,

Secrete ascunse oamenilor am vazut.

Ades am trecut prin coridorul bine ascuns,

si am privit Lumina care este Viata pentru oameni.

Acolo, sub florile Vietii nesfarsite, cautat-am in inimile si secretele oamenilor.

Aflat-am ca omul nu face decat sa traiasca in intuneric,

lumina marelui foc fiindu-i ascunsa in sine.

Inaintea Maestrilor din ascunsul Amenti

am acumulat intelepciunea pe care o dau oamenilor.

Maestri sunt ei, ai Intelepciunii Secrete,

adusa din viitorul sfarsitului infinitatii.

Sapte sunt, Maestrii din Amenti,

mai presus de Copiii Diminetii,

Sori ai ciclurilor, Maestri ai Intelepciunii.

Nu sunt la fel ca si copii omului?

TREI, PATRU, CINCI SI SASE, SAPTE

OPT, NOUA sunt titlurile Maestrilor oamenilor.

Departe de viitor, fara forma si totusi in formare

au venit ei ca invatatori ai copiilor omului.

Traiesc de-a pururi, fara sa faca parte totusi dintre cei vii,

nelegati de viata si liberi de moarte.

Conduc dintotdeauna cu infinita-ntelepciune,

legati si totusi nelegati de intunecatele Sali ale Mortii.

Au viata-n ei dar care nu este viata,

eliberati de toate sunt Maestrii TOTULUI.

De la ei a venit Logos-ul, instrumente ei ale puterii nemasurate.

Mareata este infatisarea lor, si totusi ascunsa in micime,

formata de ceea ce se formeaza, cunoscuta si totusi nestiuta.

TREI pastreaza cheile tuturor magiilor ascunse,

creator este el al Salilor Mortilor;

trimitand putere, invaluit in intuneric,

legand sufletele copiilor omului;

trimitand intunericul, legand forta sufletului;

conducator al negativului pentru copii omului.

PATRU e cel ce sloboade puterea.

Maestru al Vietii este pentru copiii omului.

Lumina ii e corpul, flacara ii este infatisarea,

eliberator de suflete pentru copiii omului.

CINCI este stapanul, Maestrul tuturor magiilor

Cheia Cuvantului ce rasuna printre oameni.

SASE este Maestrul Luminii, drumul ascuns,

Cararea sufletelor copiilor oamenilor.

SAPTE este Maestrul vastitatii,

Stapanul Spatiului si cheia Timpurilor.

OPT este cel ce comanda progresul;

Cantareste si echilibreaza calatoria omului.

NOUA este tatal, maret la randu-i in infatisare,

Formandu-se si schimbandu-se din ceea ce nu are forma.

Gandeste-te cu mare atentie la simbolurile pe care ti le-am dat.

Chei sunt ele, desi sunt ascunse oamenilor.

Nazuieste oricand spre inalt, Suflet al diminetii,

Intoarce-ti gandurile spre Lumina si Viata.

Descopera in simbolurile pe care ti le-am dat,

lumina pe drumul ce porneste din viata si se termina in viata.

Cauta cu intelepciune.

Intoarce-ti gandurile spre interiorul tau.

Nu-ti inchide mintea florii Luminii.

Asaza-ti in corp o imagine faurita din ganduri.

Gandeste-te la numerele care te conduc spre Viata.

Curata este cararea pentru cel ce are intelepciune.

Deschide usa Imparatiei Luminii.

Revarsa-ti flacara ca un Soare al diminetii ce esti,

Indeparteaza intunericul si traieste in lumina zilei.

Priveste-te, omule! Ca parte a fiintei tale

Cei Sapte care sunt dar nu sunt ce par a fi.

Deschisu-mi-am, omule, intelepciunea,.

Urmeaza drumul pe care primul am pasit.

Maestri ai Intelepciunii,

SOARE al LUMINII MATINALE si al VIETII pentru copiii omului. ”

sursa: http://www.aum.ro/

Anunțuri

14 răspunsuri

  1. Buna Ziua!!!

    Multumesc mult ptr acest articol.Foarte interesant,si foarte educativ.
    Multumesc si mult succes in tot ce faci.

    O zi minunata iti doresc
    Dana

    1. Multumesc de vizita si impartasire Dana. De o zi minunata sa ai si tu parte!

  2. Imi place articolul tau si de regula toate articolele tale pentru ca citindu-le parca ma rup de realitate si traiesc altceva.Multumesc.

  3. Interesant .. sincer nici nu stiu ce sa zic .. ma asteptam sa vad ceva din instruirea in unele tehnici secrete a unui preot .. ea petrecand zece ani de invatare tehnica .. si nu un examen final prin care acestea a fost supusa la chinuri în timpul celor patru zile si nopti petrecute in mormant .. unde in stare de detasare corporala traverseaza atat stari de constiinta gen iad cat si de rai .. oarecum fanteziste as zice eu .. reglandu-si si anumite conturi din vietile anterioare .. si in final amintindu-si in detaliu starile prin care a trecut .. ramanand si cu capacitatea de amintire sau „memorie de departe” prin ultima intrupare ca Joan Grant.

    Tablitele lui Thoth sunt o adevarata perla de intelepciune .. si ar fi bine daca ar fi prezentate toate.

    Multumesc

    1. Pentru cine a citit Cartea tibetana a mortilor, Cartea egipteana a mortilor, despre scara lui Ioan Scararul si a inteles in profunzime initierea prin care chiar si Iisus a trecut, acest articol i se pare mai mult decat relevant si important, stiind ca o atare proba o treci ori in viata fiind, ceea ce ar fi cel mai ideal, ori dupa deces. Indiferent insa cand este trecuta, si indiferent cat de fantezista le pare unora, ea nu e de colea, omul trebuind sa aibe un camp energetic suficient de puternic incat sa razbeasca cu bine mai ales in ultimele probe si anume cea in care este pus sa stea fata in fata cu opozantul sau, ( asa cum si Iisus a facut in pustiu fiind [cate zile a stat El in pustiu si cu ce se leaga acele zile?] ), numit si forta intunecata, cat si cele 7 probe de final. Eu acum ce as mai putea sa zic decat ca iti urez succes. Cei ce au lucrat mult pe ei insisi, stiu ca Joan Grant a descris doar o mica parte din probele prin care a trecut, scurtand destul de mult procesul, nespunand o multitudine de lucruri pe care le-a aflat, acestea trebuind sa fie relevate in particular fiecaruia in parte. Fiecare om este plin de umbre, pe care ar fi bine sa si le lumineze cat inca se afla in acest plan. Cu cat reuseste sa vindece mai multe parti, cu cat reuseste sa transforme mai multe sectiuni, cu atat mai puternic ii devine campul energetic avand mari sanse sa treaca cu bine fiecare proba.
      Acest articol s-a vrut doar unul de constientizare si nicidecum de initiere, dorind mai degraba sa vada cititorul diferenta dintre culturi si legatura unor preoti din vechime cu Adevarata Sursa, ceea ce in zilele noastre s-a cam pierdut, lipsind astfel adevaratii ghizi.
      Tehnicile folosite in initiere, fiecare le afla cand este pregatit si de la cel care este desemnat sa il ghideze.
      Tablitele lui Toth sunt si ele trunchiate fiindca inca se considera ca oamenii mai au de munca pe ei insisi. Exista si alte invataturi ale lui Toth, cu mult mai extinse si mai complexe decat cele existente in aceste tablite, si care vor fi cunoscute la timpul potrivit de fiecare in parte. In acelea apare cu adevarat fiecare treapta de initiere, descrisa cu lux de amanunte, si multe altele, omul putand astfel sa atinga iluminarea doar in 7 ani, daca bineinteles ca si munceste in mod consecvent in acel sens.Daca doresti sa citesti ce scrie pe tablitele din care am pus o mica parte si pe blog, poti sa le afli in intregime pe situl de unde am scos acest fragment, linkul spre el aparand la final de articol.

  4. Am citit Cartea tibetana a mortilor acum multi ani .. stiu si de ispita lui Iisus prin intnalnirea cu forta intunecata opozanta din pustiu dupa cele 40 de zile de post … cat despre articol desi ma asteptam sa vad o prezentare pe scurt a unor tehnici de initiere .. articolul a fost unul asa cum spui de constientizare si nu neaparat de a prezenta detaliat tehnici de initiere .. cine vrea mai mult fireste nu are decat sa citeasca cartea sau alte carti pe acest profil .. acum daca descrie mult sau putin Joan Grand in ceea ce a scris nu stiu .. dar sigur ca se poate invata din probele trecute de ea .. desi mie asa cum am spus, unele mi s-au parut oarecum fanteziste.

    Tablitele lui Thoth le am mai de mult pe toate si le-am citit .. desi nu le-am patruns toata intelepciunea la vremea cand le-am citit .. poate am sa le recitesc …. cat despre invataturile lui Thoth extinse si complexe cu treptele de initiere .. nu le am si nici nu am auzit de ele .

    Multumesc pentru raspuns si pentru succesul urat

    1. Majoritatea formelor gand pe care omul si le dezvolta sunt bazate pe fantezii, pe maya pe diverse inchipuri. O femeie isi asteapta barbatul sa se intoarca de la munca. Deoarece sunt multi care se intorc acasa la acea ora, autostrada este plina de masini, circulatia fiind mult incetinita. Femeia vazand ca barbatul intarzie, incepe sa isi faca griji, inchipuindu-si tot felul de scenarii. Ia telefonul si isi suna sotul, dar ca un facut, acesta s-a descarcat cu putin inainte ca acesta sa isi termine orele de munca. Femeia vazand ca telefonul este inchis, poate sa isi dezvolte acele inchipuri in functie de tipul de relatie pe care o are cu sotul, ori inchipuindu-si ca acesta a avut un accident, ori ca se afla cu o alta femeie. In acest timp, sotul se chinuie sa isi pastreze calmul, singura lui dorinta fiind sa ajunga cat mai repede acasa. Intr-un final ajunge, sotia fara sa ii acorde vreun ragaz, incepe scandal, proiectand asupra sotului toate inchipuirile avute. Astfel de scenarii omul dezvolta zi de zi, creandu-si astfel fel de fel de forme gand care se proiecteaza mai apoi sub diverse forme aparute in stare de vis cu precadere, unde ii vede pe cei dragi implicati in diverse grozavii si multe altele. Sigur ca omul daca este constient de vis, poate sa scape de acele forme gand schimband scenariul si vizualizarea, iar daca singur ii este greu sa o faca, poate apela in acest sens la un specialist, scapand astfel de rezolvarea lor dupa ce paraseste planeta.Tu ar trebui sa stii dupa metodele invatate, ca in psihologie si NLP se lucreaza cu simboluri, fiindca insasi mintea percepe si dezvolta formele gand sub forma de simboluri deci fantezii. Oare cei ce apeleaza la specialisti ca sa isi vindece si transforme aceste forme gand, au trairi mai putin fanteziste ori unii le au cu mult mai dezvoltate chiar?
      Faraoana, cand a avut initierea, a fost un copil, nedezvoltand pana la acea varsta prea multe forme gand iluzorii. Sigur ca mintea omului s-a obisnuit cu scenarii complicate, fiindca asa ii place mintii, sa le complice si dezvolte pe toate, placandu-i lupta si tranta cu fortele raului, daca se poate, ca in filmele cu kung fu, dar iata ca nu fiecare persoana are de trecut astfel de lupte, fiecare avand experientele lui proprii de gen.
      Indiferent cat de fanteziste par aceste eliberari de frici, fantasme etc., e bine ca omul sa si le constientizeze si daca se poate, sa elibereze din ele cat de multe, chiar aici in viata fiind. In Egiptul antic, au existat 7 trepte de initiere, iar la marile temple din asia, tot 7 trepte de initiere sunt. Prima treapta, vizeaza vindecarea de emotii si transformarea credintelor limitative in altele de forta. In urmatoarele trepte, omul invatand sa lucreze cu fortele existente in subconstient intr-un mod optim, cu energiile intr-un mod intelept etc.
      Mie acest articol mi se pare cu mult mai important in acest moment decat tablitele lui Toth, fiindca degeaba citeste omul despre gradul de intelepciune la care a ajuns Toth, daca nu stie ca primul pas spre o atare realizare este vindecarea, eliberarea si transformarea iar mai apoi da, dupa ce s-a trecut cu bine aceasta etapa, putem lua fiecare tablita a lui Toth pe rand si sa discutam pe marginea celor scrise acolo, in acea faza omul putand vedea si simti intelepciunea inserata in acele cuvinte cu inima, nu cu mintea asa cum acum le-ar vedea.

  5. Da nu stiu ce sa zic .. nu sunt un specialist in eliberari .. de frici ..fantasme .. etc .. dar in tot ce am citi eu pana acum .. si am citi si carti in care sunt descrise stari ale iadului .. nicaieri nu am gasit scene mai teribile de chinuri ca cestea prezentate in aceasta carte … eu m-am si mirat cum de le-ai putut scrie .. si sincer iti spun .. ca chiar daca am constientizat unele lucruri .. nu mi-a facut nici o placere sa le citesc.

    Draguta ideia ta .. ca dupa etapa de eliberare si transformare .. de a lua fiecare tablita in parte si a o discuta .

    Multumesc pentru raspuns

    1. Cu mult timp in urma, oamenii au fost cu mult mai cruzi decat sunt ei in ziua de azi. Faptul ca aceasta initiere s-a intamplat intr-un trecut indepartat, ne poate releva stadiul de evolutie pe care multe suflete incepatoare, dar in acelasi timp si avansate, l-au avut. De atunci si pana acum, omenirea a mai evoluat, modul de gandire si actiune fiind net diferit. Faptul ca nu ti-a facut placere sa citesti cele scrise in acest articol, iti poate releva, ca si tu candva ai trecut prin astfel de neplaceri, resimtind din nou starile de atunci, stiind in acelasi timp ca e profund gresit sa te comporti intr-o atare maniera, fiindca in timp ai invatat sa fii mai bun, mai altruist, mai iubitor de oameni, mai corect si multe altele. Asta inseamna ca exista o alta codare in ADN-ul tau acum, stiind ambele rezultate care deriva din diverse actiuni, nemaifacandu-ti placere sa traiesti experiente dure, dureroase, ceea ce e un fapt mai mult decat imbucurator. De fapt, omenirea se afla la acel stadiu de evolutie, la care asa zisul iad devine tot mai transparent, cu putin efort, putand fi facut suficient de luminos incat sa se uneasca cu urmatoarea zona astrala, formele gand existente fiind cu mult mai putin dure decat cele existente in trecut. Din ce in ce mai multi oameni incearca sa creeze un pod al armoniei, dorind chiar sincer sa se uneasca cu ceilalti semeni, conlucrand impreuna pentru un bine mai inalt.Eu zic, mai avem un mic pas sa se intample asta si sper sa reusim sa il facem cat de curand.
      Scriindu-ti acest raspuns, mi-am amintit ca la scoala fiind, ni se povesteau la ora de istorie despre tot felul de atrocitati savarsite de oameni.Cu cat mai multi copiii vor simti ca astfel de trairi sunt barbare si inumane, cu atat mai repede ele vor disparea cu desavarsire. Cateodata, e bine sa vedem de unde am pornit si unde ne aflam acum. E ca o evaluare si asa e si bine sa fie vazuta.

      1. Multumesc Ramona ! Prin acest raspuns, am inteles de ce am simtit durerea celor supusi chinurilor teribile. Cu greu am reusit sa citesc si eu.

  6. Buna,

    Cum se numeste materialul din prima carte ?

    As dori sa il citesc in intregime. De asemenea poti sa imi recomanzi niste carti asemenatoare despre initierile egiptene ?

    1. buna Dragos si bine ai venit pe blog

      Cartea se numeste Faraonul inaripat autorul acesteia fiind Joan Grant. Din pacate, cartea n-a mai fost retiparita, probabil si datorita faptului ca pe teritoriul acestei tari posibil sa nu existe in acest moment multe persoane care au trait in acele vremuri, rezonand cu astfel de carti. Daca isa ti-o doresti, o poti lua de aici:

      http://www.targulcartii.ro/beletristica/literatura-straina/faraonul-inaripat-joan-grant-jgfarulad-137394

      http://okazii.bookblog.ro/carti-diverse/paranormal/joan-grant-faraonul-inaripat-roman–a119077890

      http://www.artlibris.ro/cumpara/joan-grant-faraonul-inaripat-4738796

      alte publicatii in care mai poti citi despre initierile care au avut loc in vechiul egipt ar mai fi:

      Elisabeth Haich – Initierea

      aceasta carte, aparuta fiind de curand, o gasesti sigur prin librarii

      un alt material care vorbeste tot despre acea perioada, ar fi tablitele de smarald ale lui Toth, putand sa citesti despre ele aici:

      http://www.aum.ro/carti/carti/tablitele-de-smarald-ale-lui–toth-atlantul.html

      Multa lume crede ca astfel de intitieri se faceau doar in egipt, insa este gresit a se crede asa ceva. Insasi pe teritoriul acestei tari, a fost o perioada in care au existat initieri sacre atat in randul femeilor cat si al barbatilor

      Şcoala Zamolxiană

      Şcoala fondată de Zamolxe avea la bază multe elemente din şcolile spirituale ale vremii (cunoscute sub numele de şcoli ale misterelor. Înainte de a se intra efectiv în primul an de pregătire, exista o perioadă de jumătate de an în care discipolul trebuia să se adapteze regimului sever de pregătire. Izolarea faţă de comunitate (şi familie), hrana (care devenea vegetariana naturistă, deci netrecută prin foc) şi potolirea dorinţelor cărnii (înfrânarea sexualităţii instinctive) erau primele deprinse.
      După cele şase luni de pregătire, cei care simţeau că drumul lor este alături de Zamolxe şi învăţători, urmau o pregătire pe ansamblul corp-minte-suflet.
      În principiu, se aveau în vedere opt „materii”:
      1. Disciplina: ascultare, studiu, hărnicie, cumpătare, perseverenţă.
      2. Cultivarea virtuţilor: iubire, voinţă, curaj, răbdare, modestie.
      3. Obiectivele: pacea, dreptatea, adevărul, unitatea, progresul.
      4. Autocunoaştere: personalitate şi individualitate; intenţie-imagine-emoţie; gând-cuvânt-faptă; suflet-minte-trup.
      5. Eliberările: detaşare, concentrare, imaginaţie, armonie, frumuseţe.
      6. Autodezvoltarea: mărirea câmpului vital, creşterea gradului de conştienţă, extinderea simţurilor.
      7. Cauzalitate: Rezonanţă – Convergenţă – Sincronicitate – Ciclicitate – Corespondenţă – Unicitate.
      8. Evoluţia spaţio-temporală: ordine-măsură-control, înţelepciune, creaţie.
      Spre deosebire de Pitagora, Zamolxe introduce „numărul împuternicit”, un fel de vector multidimensional.
      Aşadar, pe lângă număr, vectorul conţine şi alte componente esenţiale.
      Pentru planul considerat 3D, vectorul are (asemeni în fizică) un punct de aplicaţie (origine), o măsură (mărime) şi un sens (direcţie). Secretul deţinerii controlului pe planul material era atingerea echilibrului interior (descoperindu-se astfel originea), rafinarea şi limpezirea minţii (pentru a se determina mărimea), apoi descoperirea sensului de direcţie (conform schemei contrariilor).

      Pentru planul considerat „al cauzelor de jos” (e vorba de primul strat al spaţiului 4D), vectorul are zece componente. Acestea sunt „amprente” ale celor zece contrarii din doctrina şcolii lui Pitagora, cu deosebirea că Zamolxe face unele modificări:

      1. Interior – Exterior
      Înlocuieşte „limitat-nelimitat”, pe care Zamolxe l-a considerat ca făcând parte din structura dinamică a planului considerat „al cauzelor de sus”. Acest contrariu arată faptul că orice obiect, forţă, fiinţă, idee, emoţie etc., face parte dintr-un proces dinamic. Ideea era de a reuşi să se identifice dacă acel ceva (obiect, forţă, fiinţă, idee, emoţie etc.) era în interiorul sau exteriorul schemei dinamice a procesului evolutiv personal.
      2. Par – Impar
      3. Unitate – Pluralitate
      4. Dreapta – Stânga
      5. Masculin – Feminin
      6. Repaus – Mişcare
      7. Drept – Curb
      8. Vizibil – Invizibil (a înlocuit „lumină-întuneric”).
      Pentru cei mai mulţi, întunericul are o conotaţie negativă, căci îl identifică cu necunoscutul, cu tenebrele. Multe persoane au chiar o frică instinctivă faţă de întuneric. Zamolxe a evitat să considere „întunericul” ca fiind ceva negativ, de aceea a preferat termenul „invizibil”. În fapt, invizibilul este vizibilul… rămas încă neluminat.
      9. Armonie albă – Armonie neagră (a înlocuit vechiul „bine-rău”)
      Perechea „bine-rău” era considerată, din punct de vedere conceptual, cea mai rigidă dintre contrariile lui Pitagora. Zamolxe considera că dualitatea bine-rău poate reprezenta un factor cauzal personal, nu însă unul universal. Ştia foarte bine că, atât religiile cât şi formele de orânduire laice ale vremii (în mare parte opresive), controlează mulţimile prin frica armelor şi control mental, iar multe din mecanismele controlului mental au la bază dualitatea bine-rău. Ceea ce unii numesc rău, pentru înţelepţi este doar o altă formă a binelui.
      Chiar dacă Zamolxe a împărţit acest contrariu în mai multe „părţi” de contrarii (corect-incorect; potrivit-nepotrivit, dificil-uşor etc.), întotdeauna a avut grijă să evidenţieze faptul că „binele” şi „răul” sunt concepte foarte relative. El numea, de exemplu, procesul de descompunere a materiei vii ca fiind parte din armonia neagră, reprezentând procesul natural de desfacere şi recompunere al elementelor.
      Durerea, pierderea, nu erau considerate ca fiind ceva rău prin definiţie, ci doar semnale (care arătau faptul că omul s-a depărat de armonie („… iar cele neplăcute hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii).
      10. Regulat – Neregulat (ca şi proiecţie geometrică înlocuieşte „pătrat-dreptunghi” cu toate formele geometrice bidimensionale).

      Disciplina
      Ascultarea: discipolii ascultau atât de Zamolxe şi învăţători, cât şi de ceea ce le şoptea natura şi propriul suflet. Nu dura atât de mult ca la şcoala lui Pitagora (până la cinci ani), însă trebuiau percepute atât „cuvintele” trupului, cât şi pe cele ale sufletului şi ale minţii. Fiind aproape de natură şi atent îndrumaţi de învăţători, discipolii reuşeau să înţeleagă primele „şoapte” ale sufletului şi ale minţii. Stări sufleteşti speciale, sentimente deosebite, percepţii fine, senzaţii aparte, toate acestea formau noul limbaj care trebuia descifrat. Pas cu pas, prindeau tot mai multă încredere în ei, iar „ochii şi urechile interne” li se deschideau tot mai mult.

      Studiul: studiau atât legile frumoase (erau cu mult mai multe decât am reuşit eu să percep), cât şi aspecte legate de corp, suflet şi minte. La acest stadiu se aveau în vedere deprinderea cunoştinţelor predecesorilor, cu precădere ale bendiselor şi ale preoţilor lui Gebeleizis. Adică învăţau despre cum poate fi vindecat corpul cu ajutorul ierburilor, seminţelor, florilor, copacilor şi pietrelor. Deşi bendisele reprezentau doar o palidă copie a vechilor preotese, erau totuşi foarte bune „farmaciste” ale naturii. Aveau succes însă doar pe zona efectelor. Deşi ceremoniile de decernare a titlurilor lor (aveau anumite grade) se desfăşurau cu precădere în cele patru perioade ale lunii (lună nouă, primul pătrar, al doilea pătrar, lună plină), bendisele pierduseră capacitatea de accesare a energiilor subtile lunare.

      Hărnicia: discipolilor li se dezvolta atât cultul muncii individuale cât şi cultul muncii colective. Oamenii erau adesea asociaţi cu arborii fructiferi, iar faptul că unii dintre daci nu prosperau, era considerată o ruşine.

      La şcoala zamolxiană se muncea în egală măsură pe toate cele trei planuri: exista o muncă fizică, una intelectuală (studiul zilnic) şi o muncă de dezvoltare (inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor considerate paranormale).

      Cumpătarea: discipolii erau învăţaţi încă de la început că totul în această lume se bazează pe echilibru şi bună proporţie. Natura era cel mai bun exemplu de echilibru şi bună proporţie, de aceea, în desele peregrinări prin natură, discipolilor li se arătau în mod direct toate acestea. Învăţau despre echilibrul şi armonia formelor, culorilor, despre ciclurile zi-noapte, despre echilibrul forţelor contrarii şi modul de acţiune ale acestora asupra elementelor.

      Perseverenţa: discipolii ştiau că nu trebuie cu niciun chip să se oprească din ceea ce aveau de făcut. Pentru ei, nu exista punct final; ştiau că omul trebuie să se perfecţioneze continuu, că nu existau limite, atât în cunoaştere cât şi în dezvoltare.

      Cultivarea virtuţilor

      Virtuţile erau considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului. Prin ele, omul este mai aproape de divinitate, de nemurire chiar. Virtuţile sunt cele care transcend dualitatea, forma, timpul. Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot considera mereu tinere. Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt totodată puteri prin care omul se apropie de zei.

      Omul se naşte cu anumite virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită capacităţii de accesare a planurilor înalte.

      Răbdarea, ca forţă spirituală, vine deci din voinţă, echilibru şi cunoaştere. Acestea dau viziunea de ansamblu asupra mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.

      Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a virtuţilor, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de programe (exerciţii) specifice. Pentru a face să strălucească iubirea din sufletele oamenilor, era îndeajuns ca discipolul să-şi cureţe trupul, mintea şi sufletul de cele aşa-zis lumeşti. „Ingredientul” de bază al sufletului este iubirea, dar pentru a o scoate la suprafaţă, trebuiesc eliminate ura, frica şi îndoiala.

      Pentru deprinderea voinţei şi curajului, tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau de lupi şi urşi.

      De asemenea, fiecare discipol trebuia să traverseze singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.

      Pentru a fi considerat demn de nivelul al treilea, discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă (mai lungă de zece kilometri). Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile. Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum şi o stare de totală debusolare.

      Stabilirea obiectivelor

      În comunitate, discipolii urmăreau scopuri clar definite. Nu interveneau cu nimic acolo unde nu era cazul. În general, urmăreau să aducă pacea în locul conflictului, dreptatea în locul nedreptăţii, adevărul în locul minciunii, unitatea în locul dezbinării şi progresul acolo unde minţile şi inimile oamenilor erau deschise.
      Foarte rar interveneau în mod direct în aplanarea conflictelor locale. Cel mai adesea căutau să găsească punctele comune şi să-i convingă, prin exemple indirecte, că orice conflict se perpetuează datorită lipsei de viziune şi mai ales din multă necunoaştere. În unele comunităţi, foarte uşor reuşeau să-i convingă pe oameni de faptul că mult mai multe lucruri bune aduce pacea decât conflictul. Pentru exemplificare, dădeau nenumărate exemple din natură.

      Autocunoaşterea

      Personalitatea este formată din ansamblul structurilor psihomentale, prin care omul relaţionează cu sine, cu ceilalţi, cu mediul, cu societatea, cu conceptele, tradiţiile, ideile etc. Personalitatea înglobează trăsăturile morale, capacităţile intelectuale, deprinderile, talentele, iar experienţa trasează atitudinile şi abordările în faţa provocărilor exterioare.

      Este clar că, într-o primă fază, omul îşi formează o personalitate de tip egotic, şi este oarecum normal să fie aşa. Majoritatea culturilor vremii (chiar şi acum este valabil) puneau la mare preţ personalitatea de învingător, de războinic. Acumularea de putere, de bogăţie, de influenţă şi de cunoaştere erau considerate ca fiind esenţiale. Numai că (realitatea a demonstrat-o) acest tip de abordare nu este adecvat unei creşteri armonioase şi că, în timp, dă naştere la conflicte şi pierderi pe multe planuri, tocmai din cauza dezechilibrului.

      În cadrul şcolii zamolxiene, încă din primul an se punea accent pe transformarea personalităţii în individualitate, iar aceasta presupunea detronarea egoului. Propriile interese, legate de imagine, putere şi influenţă, erau considerate ca fiind nesemnificative şi foarte nestatornice.

      Personalitatea presupune creşterea pe orizontală, în vreme ce individualitatea implică creşterea pe verticală. Personalitatea abordează alte personalităţi prin scări duale: mic-mare, slab-tare, puţin-mult etc., şi deseori precede antagonismului de orice fel (deci şi conflictul direct).

      Cine şi-a transformat personalitatea în individualitate nu va căuta să devină mai puternic, mai bogat, mai bun, mai cunoscător, etc. În comparaţie cu altul, ci numai faţă de sine (a fi mai bun decât ai fost înainte). Individualitatea îşi recunoaşte propria poziţie în raport cu ceilalţi, în timp ce personalitatea egotică trebuie supusă de o alta, mai puternică.

      Eliberările

      Încă din primele zile se punea accent pe eliberarea de temeri. Incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, oscilaţiile, toate acestea erau în legătură directă cu temerile. Eliberarea de temeri putea dura mai mult timp, căci ele pot fi foarte multe şi foarte adânc înrădăcinate în suflet. Temerile sunt cele care stau la baza corpului psihomental reactiv.

      Primul strat reactiv este cel amigdalian (numit şi reptilian), care determină alegerea fugii ori alegerea luptei. Acestea apar când corpul fizic este în pericol de distrugere, vătămare, moarte sau când este vorba de dominare.

      Al doilea strat reactiv este mult mai complex, şi nociv totodată, având o structură scheletală formată din două axe: trecut–viitor, atracţie–respingere. Toate aceste patru direcţii sunt generatoare de dizarmonie, determinând „înlănţuirea” pe toate planurile a fiinţei umane.

      Trecutul poate fi o sursă de negativitate si dezechilibru deoarece implică: resentimentele, părerile de rău, amintirile neplăcute etc. Viitorul poate fi şi el o sursă de negativitate deoarece temerile de orice fel (legat de un presupus viitor) perturbă grav prezentul (frica de boală, de sărăcie, de duşmani, de singurătate, de moarte etc.)

      Atracţia şi respingerea sunt date de diversele dorinţe şi temeri. Există o multitudine de temeri, şi de dorinţe totodată, de aceea se spune că eliberarea de dorinţe determină şi eliberarea de temeri. Iar pentru a te elibera de dorinţă trebuie să eliberezi energia psihică aferentă (care generează dorinţa).

      Autodezvoltarea

      O primă mărire a câmpului vital avea loc odată cu eliminarea alimentaţiei denaturate, deci prin „limpezirea” sângelui şi a limfei.
      Următoarea etapă consta în accesarea elementelor, precum şi a energiilor specifice.

      Astfel, elementul „pământ” era format din 4 tipuri
      – Ţărână (lut, nisip, clisă etc.)
      – Piatră (de la roci la cristale)
      – Metal (de la fier la aur)
      – Lemn (tot regnul vegetal)
      Prin intermediul energiilor celor patru tipuri se puteau obţine opt capacităţi (puteri):

      1. Forţa – se putea obţine atât mărirea forţei fizice, cât şi puterea, tăria interioară (psihică) de a întreprinde diverse acţiuni.

      2. Rezistenţa – în faţa obstacolelor diverse, în faţa bolilor, precum şi rezistenţa în timp a corpului fizic.

      3. Stabilitatea – aducea statornicie în minte şi suflet.

      4. Echilibrul – pe întreg ansamblul corp-minte-suflet.

      5. Coeziunea – capacitatea de a face legături între cele slabe şi cele tari, între cele mici şi cele mari, între cele uşoare şi cele grele etc.

      6. Creşterea – în special arborii ofereau energiile de creştere.

      7. Hrănirea – nu era vorba doar de hrana materială propriu-zisă ci şi de hrana subtilă (eterică) a elementului pământ (ceea ce discipolii numeau spuma de munte sau stropii de miere ai pământului).

      8. Abundenţa – bogăţia, diversitatea.

      Cauzalitatea
      Rezonanţa

      Prin intermediul fenomenului de rezonanţă se formează structurile dinamice comune în întreg spaţiul evolutiv, începând cu aşa-zisul plan tridimensional şi până la spaţiul multidimensional. Este valabil atât în planul material cât şi în planul energetic, emoţional, mental, spiritual. Dictonul „asemănătorul atrage asemănătorul” este valabil atât pe planul orizontal cât şi pe planul vertical. În ştiinţa spirituală, planul orizontal este considerat ca fiind spaţiul de explorare, de cucerire, de dobândire (fie că vorbim de aspecte materiale, fie de cele mentale sau spirituale). Spaţiul vertical este considerat ca fiind cel de evoluţie, de înălţare, de salt vibratoriu. Caracteristica generală a planului orizontal este cantitatea, iar cea a planului vertical este calitatea.

      Convergenţa

      Prin intermediul fenomenului de convergenţă au loc fenomenele de atracţie şi de dinamizare (impulsionare) către ceva anume. Poate fi un scop, un sens, o direcţie interioară sau exterioară. Idealurile, în general marile viziuni, sunt cele de la baza fenomenelor de convergenţă ale maselor.
      Deşi legile universale lucrează în acelaşi timp, în spaţiul 3D aparenţa arată că Legea Convergenţei intervine imediat după Legea Rezonanţei, astfel că întâi lucrurile se adună, formează o structură aparte, după care urmează o anumită evoluţie.

      Sincronicitatea

      Legea Sincronicităţii este în strânsă legătură cu Legea Necesităţii şi Legea Serialităţii. De exemplu, dacă este necesar ca ceva anume să se petreacă, atunci legile universale (îndeosebi Legea Unicităţii şi a Mentalismului) facilitează crearea unui câmp subtil cu rol de atractiv pentru inconştientul colectiv, impulsionând astfel o dinamică specifică. Prin urmare, acesta determină ca mai multe persoane, din spaţii diferite, să conlucreze la acel lucru. Aşa se explică de ce multe invenţii au fost descoperite în acelaşi timp, teoreme din matematică au fost elaborate de matematicieni diferiţi în acelaşi timp, sau leacuri medicinale au fost descoperite în laboratoare diferite, fără vreo legătură între ele.

      Corespondenţa

      Legea Corespondenţei este una dintre cele mai complexe legi universale, fiind cea care determină ordinea şi măsura în întregul Univers.
      Este celebră afirmaţia lui Hermes Trismegistus: „Ceea ce este Sus, este ca şi ceea ce este Jos, iar ceea ce este Jos, este ca şi ceea ce este Sus, pentru a împlini miracolele lui Unul”. Cunoscând ceea ce este “jos” se poate deci afla ceea ce este “sus”.
      Toate marile principii (legi universale) se regăsesc pe diferitele planuri ale Universului, astfel că, deşi există mai multe corespondenţe, legile sunt aceleaşi. Se poate explora ceea ce este sus plecând de la ceea ce este jos, iar explorând ceea ce este în exterior se poate ajunge în interior. Şi invers.

      Ciclicitatea

      Toate fenomenele dinamice ale Universului respectă Legea Ciclicităţii. Fie că este vorba de atomi, celule sau organisme mai complexe, fie că vorbim de planete, sisteme stelare sau galactice, totul se desfăşoară ciclic.
      Şcoala pitagoreică, şi ulterior şcoala zamolxiană, socotea ciclurile ca fiind formate din patru părţi: punctul de minim, punctul de maxim, punctul de mijloc din urcare şi punctul de mijloc din coborâre.

      Unicitatea

      Totul este în Unul şi Unul este în toate. Este vorba de unitatea în diversitate. Unicitatea Totului începe să fie percepută în rarele momente în care omul pare total rupt de realitatea materială înconjurătoare.

      Un învăţător (preot) zamolxian ştia că cel ce priveşte prin ochii săi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Marele Foc Viu este prezent în toţi şi în toate. Aceasta înseamnă că şi puterile Focului Viu sunt în fiecare, dar totuşi ascunse (adormite) de vălurile grele ale materiei. Cine avea înţelepciunea să despartă cele materiale de cele spirituale (sufleteşti) reuşea să ajungă şi la puterile Focului Viu. Cine a reuşit să simtă cu adevărat acest lucru, acela înţelege pe deplin că nu există nimic, dar absolut nimic, care să stea împotriva evoluţiei sufletului. Focul Viu din sufletul fiecăruia este cel care îl va ghida spre Marele Foc Viu, adică spre locul său de origine.

      Atingerea magică a propriului Foc Viu este ceea ce-l face pe om să-şi schimbe pe deplin conştiinţa. Din acel moment, el nu mai este trupul purtător de spirit, ci a devenit un Spirit purtător de trup. Este momentul în care moare şi renaşte în acelaşi timp. Este momentul în care înţelege pe deplin că trupul este doar o haină pe care oricând o poate lepăda, înnoi sau schimba.
      http://adevarul2012.blogspot.ro/

      1. Multumesc pentru raspuns!

        Un avertisment la Elisabeth Heich: nu e prea ok 🙂

        Continua ceea ce faci! 🙂

      2. De ce consideri Dragos ca Elisabeth Heich nu e prea ok?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: